Cartea a prins aripi

luni, 27 iunie 2011
Ieri s-a încheiat concursul, iar aşa cum v-am promis, azi avem un câştigător. Le mulţumesc participanţilor, iar celor pe care norocul nu i-a însoţit acum, le promit o altă carte, cât mai curând. Poate chiar în două-trei săptămâni. Rămâne să mă decid. V-am întrebat cum aţi vrea să fac blogul mai atractiv, iar voi m-aţi rugat să-mi scriu părerile şi micile plăceri mai des. Aşa că eu mă voi "resemna" şi în curând au să apară postări despre toate subiectele pe care le-aţi dorit. Nu ştiu momentan cu ce am să încep şi presupun ca nici nu voi planifica.
Însă revenind, m-am folosit de random.com pentru a-l desemna pe câştigător. Au fost şapte participanţi din care acesta a putut să aleagă. Iar cartea mea a zburat la numărul:


Numărul unu era Geo, motiv pentru care o rog să-mi trimită un mail cu adresa de acasă, ca să-i pot expedia zilele aceasta cartea oferită. Sper să o citească cu acelaşi drag cu care i-o voi trimite şi eu. De asemenea, felicitări.

Somnoroasă şi entuziasmată,
Íoana.

Trading Yesterday - She is the sunlight.

I respect my blog!

miercuri, 22 iunie 2011

Sunt oameni care poate nu dau nici două punguliţe de plastic pe blogul lor. Consideră că acesta există dintr-o lipsă de ocupaţie, dintr-o dorinţă de a-şi arăta măreţia şi intelectul neşlefuit, poate chiar din simplul motiv de a fi prezenţi în blogosferă, ca marii zei pe care-i admiră acolo.
Şi astfel ajung să nu le pese de ceea ce scriu, să fie articole doar de dragul de a posta ceva şi-a impresiona masa de oameni, sau nu, care dă buzna pentru a fi la curent.
Oameni care efectiv nu ştiu să-l respecte în ceea ce reprezintă el, pentru că, în final, blogul este ceea ce eşti şi tu. O mică portiţă spre interiorul tău. Care într-adevăr este mică, dar totuşi deschisă.
Iar pe langă asta, mai sunt şi alţii care-ţi profanează munca, precum micii urâcioşi, căci sunt mici şi lipsiţi de importanţă, ori spam-erii sfruntaţi, iar de ce nu, o ultimă categorie, cei de la Radio Whisper. În primă instanţă par drăguţi şi dispuşi să te promoveze, căci îţi trimit ori un mail simpatic în care te laudă, ori îţi lasă un comentariu pe blog. Acesta sună astfel, l-am primit şi eu:

"Buna Seara!
Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper - un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi acordăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta.whisper sau un e-mail, tot la asculta.whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe .www.radiowhisper.com
Multumesc,
Cu stimă Vlad!"

Recunosc, am fost încântată de bunăvoinţa lor şi interesul acordat, pentru că de ce să nu afişăm cărţile precum sunt, blogul meu nu e nici prea mult căutat şi nici n-are o grămadă de cititori. Însă cresc şi eu, aşa cum îmi permite timpul, inspiraţia şi motoarele de căutare. Revenind.
După comentariul pe care mi l-au lăsat, am hotărât să le răspund şi doar cu al meu replay am rămas. Le spuneam după cum urmează:

"Buna ziua,

In primul rand vreau sa va multumesc pentru comentariul pe care mi l-ati lasat pe blog. Nu ma asteptam sa-mi promovati vreun articol, avand in vedere ca nu prea m-am mai ocupat asa tare de scris in blogosfera.
As vrea sa stiu daca pot sa gasesc undeva inregistrarea in care s-a discutat despre blogul meu, precum si subiectul pe care l-ati inceput pe baza acestuia. Pe site-ul radio-ului n-am gasit nimic in genul.
Legat de o eventuala colaborare, eu sunt deschisa pentru orice propunere, insa as vrea mai multe detalii despre proiectul pe care doriti sa-l incepeti. Un exemplu ar fi domeniile pe care vreti sa le urmariti si ce fel de persoane cautati.
Am incercat aseara sa va adaug in lista de Y!M, insa a aparut o eroare, asa ca ramane sa vorbim aici, prin mailuri. De asemenea, linkul radio-ului este deja pe blogul meu.
Privind interviul, puteti sa-mi trimiteti un mail cu el si o sa va raspund de indata.
Multumesc inca o data pentru atentie si interes.
O zi buna.

Ioana,
http://visedebucuresti.blogspot.com"

Dânşii nu s-au mai deranjat să-mi trimită vreun răspuns la cele scrise. Iar aşa eu am aşteptat câteva zile, apoi săptamâni, ca la un moment dat să descoper chiar din blogosferă că ei încercau doar să se promoveze, strângand cât mai multe linkuri postate pe diferite bloguri, care sa ducă spre site-ul lor. Se pare că nu am fost singura "victimă" în acest şiretlic al lor, mai multe persoane au primit acelaşi mesaj, fară ca macar să descopere ulterior dacă cineva a vorbit de bine despre ei, la radio-ul respectiv. Ba chiar daca nu ma înşel, însuşi domnişoara Grapefruits a păţit ceva nelalocul său cu ei. Ulterior lucrurile s-au calmat, iar Radio Whisper a tratat-o aşa cum merita micuţa vitaminizată.
Însă eu mă întreb ceva. Oare câţi autori încă mai aşteaptă un răspuns din partea lor? Probabil nici dânşii n-au stat sa contorizeze numărul de "Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici.".
Acestea fiind spuse, articolul a fost doar un semnal de alarmă tras pentru ceilalţi bloggeri, iar reclama proastă tot reclamă este.
Planuiesc să-i las în plata Domnului, iar drept "răsplată" pentru gestul lor, am să le păstrez linkul lângă celelalte. De ce? Pentru că sunt o fiinţă de cuvânt şi nu întorc lipsa de respect.

Undeva într-un orăşel sufocant,
Íoana.

Grégory Lemarchal - De temps en temps.



Capitolul II – Sunet de vioară (a doua parte)

vineri, 17 iunie 2011

Capitolul II – Sunet de vioară (a doua parte)


Am fugit pe vârfuri, nici chiar atunci nu puteam să renunţ la uşurinţa din gesturi, şi-am apucat telefonul citind înainte literele de pe ecran: Aine.
O voce tremurândă şi feminină mi-a urat un „Bună” cât se putea de jovial, sub o formă numai de ea cunoscută.
- Bună şi ţie, Aine. I-am răspuns eu.
- Leila, ştii că ai primit rolul Julietei în piesa de teatru jucată în paşi de balet? Puteam distinge în cuvintele ei încântarea unui copil, care totuşi se adăpostea în trupul unei tinere.
- Da, m-a anunţat Flore zilele trecute. Păreţi mai bucuroase voi, decât mine. Şi într-adevăr erau.
- Nu fi prostuţă, te vrem iar pe scenă, asta-i tot. Deci, într-o oră eşti acolo?
- Sigur, o să încerc să ajung la timp.
Am închis telefonul grabită, sperând că vederea mea cu ea şi Flore va fi liniştită, lucru care nu obişnuia să se întâmple cu două făpturi pline de atâta spirit, ca ele. Debordau de fascinaţie şi jovialitate, încât trebuia să iei parte la întreaga şaradă a farmecului lor adolescentin. Să-ţi fi şi dorit şi niciuna nu ar fi putut să permită un moment de rătăcire sufletească, cât timp puteai să le auzi glasurile copilăroase.
Uneori fericirea lor reprezenta mult prea mult pentru condiţia mea de muritor închistat în realitatea brodată cu aţă roşiatică de pesimism. Dar ele îmi acceptau după-amiezile în care depărtarea devenea iminentă şi alegeam a-mi petrece orele fugare doar cu o ceaşcă de cafea şi câteva ţigarete, cărora le lăsam sărutări boeme.
Ceasul îşi rotea într-un mod alert baghetele timpului, păşind prin fiecare minut, secundă, cu graţia unor dansatori de tango. Se lăsa purtat pe mâini ale necunoscutului, fără a sta în acelaşi loc pentru mai mult de o bătaie de inimă. Iar acum nici măcar mie nu mi se mai supunea, ba chiar mă abandona nemilos, aruncându-mă în clipe târzii şi apăsătoare.
Mai era puţină vreme până la repetiţii, iar eu încă zăboveam în bucătărie, meditând la efemerităţi. De cum acel gând mi s-a aşezat printre celelalte, am tresărit speriată. Aveam să sosesc ultima, iar Cezar, regizorul urma să ridice tonul la mine, cerându-mi sever să adopt punctualitatea când venea vorba de pregătirile scenice cu el.
M-am repezit spre dormitorul meu, luând pragul camerei în picioare şi aproape dezechilibrându-mă. Câteva vorbe de duh mi-au scăpat, fără a realiza că nu obişnuiam să insult divinitatea cerească. Ajunsesem să ridic graba la nivelul unui păcat capital, răbdarea scăpându-mi mult prea devreme printre palme.
Pe tăblia de lângă oglinda din cameră stăteau răsfirate câteva cosmetice, un fard care adăpostea nuanţe ale pastelurilor, rujuri în care se măcinaseră culori trandafirii şi-o pudră palidă, aproape albă. Am tras scaunul şi m-am aşezat, începând să întind culoare pe ploapele sub care puteam să deosebesc întreaga reţea de vene albastre şi micuţe.
După ce am terminat momentul pe care îl consideram propria mea clipa de artă, am realizat că bluza înflorată se afla pe spătarul scaunului pe care mă rezemasem. Acum era un pic şifonată la o mânecă, câteva cute se formaseră, stricându-i un pic aspectul elegant. Dar nu mă îngrijoram, căci aveam să port un sacou subţire, dar totuşi tomnatic, care ascundea respectiva zonă. Era mult prea târziu să desfac şi să asamblez masa pentru călcat, aşa că nu-mi rămânea altă variantă.
Mă îmbrăcasem deja, astfel încât mai trebuia doar să iau cutia cu balerinii albi de pe şifonier. Însă nici urcată în pat nu reuşeam să-i cobor, înălţimea masivului mobilier aproape atingea tavanul.
Am fugit pe hol, încercând să ajung cât mai repede în bucătărie, acolo se aflau scaunele mari, cel din cameră era mult prea jos şi nu mă ajuta cu nimic.
Amoré se părea că renunţase la micul-dejun cu pâine, la care tânjise până să apar eu. Descoperise o nouă dragoste, perdeaua din bucătărie, căci îi ronţăia un colţ, molfăind într-o parte bucata fină de material. Stătea cu un ochi închis, concentrându-se şi focalizându-şi atenţia spre găurile create, în care i se prindeau colţişorii de pui. Era un deliciu să-l urmăresc cum persevera în a-mi distruge satinul care acoperea fereastra mare. Consideram că dându-i libertatea de a face tot ce dorea, urma să-i câştig încrederea. Fapt de care nu aveam să mă înşel.
În mod normal, m-ar fi deranjat ca o fiinţă să dea buzna în viaţa mea, cerându-mi să-i acord ocrotire şi atenţie, pentru ca apoi să înceapă a-mi explora şi în final, ruina diferite spaţii din apartament. Însa el nu avea glas, nu avea aşteptări, doar ochi rugători şi calzi.
Era prezent, dar totuşi într-un mod timid, în viata mea şi nu-mi greşise cu nimic. Nu puteam să-l desconsider din simplul motiv că apăruse fără a fi fost vestit, căci mă consideram justă în gânduri. Aşa că urma să-i ofer toată blândeţea de care dispuneam, fără să-i condiţionez impulsurile sau trăirile. Acestă decizie reprezenta singurul mod în care puteam să mă asigur că avea să mă iubească. I-ar fi fost imposibil să-mi îndrăgească vreouna dintre calităţile fără nuanţă şi şubrezite de atâta oboseală sufletească, iar defectele l-ar fi îndepărtat mai tare de mine. Cum nu aveam pentru cine să nutresc afecţiune şi cum nu exista nimeni care să-mi poată purta mie acest sentiment, aproape efemer, îi oferisem lui, fără să stie, rolul de confident al poveştilor mele ascunse şi străjer al dragostei nemărginite. Eram idealistă şi încercam să-mi ascund teama de oameni, fiinţe cu trup cald şi vise răutacioase.
Amoré a încetat a-mi ronţăi draperia, probabil se simţea vinovat pentru fapta comisă, şi-a înaintat nesigur şi speriat, spre mine. Parcurgea mica distanţă pe lângă picioarele mesei, iar astfel se asigura că se putea ascunde sub ea, în cazul unui gest necugetat de-al meu.
L-am lăsat să prindă curaj, chiar dacă ştiam că urma să pierd autobuzul aşteptându-l. Îmi trezea sentimentul unui pisoi matur, căci nu era jucăuş şi nici ochii nu-i sclipeau jovial.
Atunci când şi-a ridicat capul spre mine, privindu-mi mimica feţei cu o figură bănuitoare, precaută, am considerat că puteam să-i mângăi urechiuşele şi m-am întins zâmbitoare să-l ating. Nu s-a mişcat, cum credeam că avea să facă, ci a mieunat înţelegător şi-a început să-si lingă labele. Atunci mi s-ar fi părut naiv din partea mea să cred că mă îndemna să plec, asigurându-mă că o să fie bine, dar ulterior am înţeles că nu era doar un animal de companie, o făptură fără cuvânt. I-am sărutat căpşorul, cuprinzându-l în mâini şi-am tras scaunul după mine. Trebuia să mă grabesc, chiar dacă urma să iau un taxi. Mi-ar fi fost imposibil să mai prind autobuzul, pleca în trei minute, iar eu nici încălţată nu eram.
Am aşezat scaunul în dreptul şifonierului, în locul în care aproximam că se afla cutia cu balerinii albi, şi-am reuşit s-o iau de acolo. Pe viitor n-ar fi trebuit să le mai aşez atat de sus, din moment ce-n viaţa nu se afla niciun domn iubitor, care să-mi dedice atenţia sa, iar în acest caz, să-mi coboare pantofii. Dragul meu din scrisori era prins în rândurile pe care mi le întindea pe coli. Nu ştiam daca puteam să-l materializez, să-i dau cumva celălalt loc din patul meu, iar el să-şi întindă mâinile grijulii asupra trupului meu, într-un somn ce ne unea.
Am sunat pentru taxi, înainte să închid casa, şi i-am zâmbit pentru ultima oară, în acea dimineaţă, lui Amoré. Taxiul a ajuns în câteva minute, iar eu am urcat impacientată. Urma să îndur cea mai aspră mustrare pentru o tânără de vârsta mea.
Domnul de la volan şi-a aranjat oglinda, iar astfel puteam să mă văd şi eu în ea. Nuanţa piersicii din machiaj îmi accentua figura cu trăsături regăţene. Arătam şi inspiram capitală, nelinişte şi melancolie. Când i-am indicat locaţia spre care doream să mă ducă, un surâs uşor i-a cuprins buzele, l-am interpretat a fi nevinovat şi adolescentin. Gândurile cred că-i zburau la acorduri de pian şi-o tânără fără alură de actriţă, străduindu-se să-şi interpreteze rolul. Ce chinuitor i s-ar fi părut lui.
Bucureştiul se întindea la fel de obosit şi pătat cu suflete, pe sub ochii mei. Drumul nu era lung, iar traficul destul de liniştit. Trecuse de momentul culminant, în care lumea se grăbea spre celula închisă a unui serviciu mediocru.
Taximetristul a oprit în dreptul teatrului, iar taxatorul a indicat doisprezece lei. Era destul de mult, faţă de biletul de aproape trei lei, cu autobuzul şi două staţii parcurse pe jos, distanţa pe care o faceam până la destinaţia mea. I-am întins banii şi mi-a acceptat doar zece lei.
De cum am coborât din masină, un tânăr cu înfăţişarea unui domn desprins din perioada interbelică, m-a rugat să-i acord două clipe să-mi vorbească. Am acceptat fără prea multă încântare şi i-am cerut să păşească cu mine prin teatru, iar atunci să-mi spună ce dorea. Timpul nu se pendula în favoarea mea.
- Ivan Augustescu, astfel mi s-a prezentat el.

Va urma.



Carte căptuşită cu inimă (Concurs)

joi, 16 iunie 2011
"Oricum m-ar plăsmui mâinile,
La mijloc, inima mi-e roşie şi sinceră."- Xu Xuan Huong
(citat din "Pictoriţa din Shanghai", de J. C. Epstein)

Discutam acum multă vreme, cu micuţa mea nemţoaică, despre posibilitatea de a crea un astfel de concurs, iar atunci am concluzionat că probabil nu vor exista prea mulţi doritori. Dar ştiţi dragilor, nu poţi juca şah cu sublima curiozitate, căci te alegi imediat cu mat. Eh, astfel am făcut eu, m-am riscat, drept urmare pentru care am decis să vă ofer o carte, care îmi este destul de dragă.
Ea se numeşte Pictoriţa din Shanghai. A fost publicată la editura Humanitas Fiction, în categoria Raftul Denisei. Din păcate, nu este nouă, fiindcă am citit-o şi eu, însă doar mâinile mele i-au parcurs paginile pe care stau rezemate naivitatea, talentul şi nonconformismul. O mică descriere puteţi vedea aici şi astfel veţi decide singuri dacă merită sau nu să-i acordaţi atenţie.
Pentru a căpăta romanul trebuie să-mi lăsaţi un comentariu la acest post, spunându-mi ce aţi vrea să vedeţi mai des pe blogul meu, ce aşteptări aveţi, cum aş putea să vă mulţumesc mai bine. Nu este necesar să-mi precizaţi toate acele trei lucruri pe care le-am enumerat eu, cum că aş vrea să le cunosc. Puteţi alege doar o singură idee pe care s-o dezvoltaţi, ori de ce nu, să vorbiţi clar şi la obiect. Concursul se desfăşoară în perioada 16 iunie-26 iunie. El este promovat şi pe Konkurs.ro - portal de concursuri şi promoţii.
Acestea fiind spuse, să trecem şi la regulile, trebuiesc câteva, altfel riscăm situaţii neclare şi deranjate. Pentru posibile nelămuriri îmi puteţi lăsa un mesaj sau trimite un mail.

Regulament:
1) Câştigătorul va fi desemnat pe 27 iunie, prin Randomizer, fiecare participant primind un număr de ordine, în funcţie de înscriere.
2) Cartea va fi expediată prin Poşta Română, imediat ce am să primesc datele câştigătorului. Costurile le voi suporta eu.
3) Dacă persoana câştigătoare nu-şi ia angajamentul de a-mi anunţa datele sale, în termen de trei zile, mă voi întoarce la punctul 1) al regulamentului şi voi lăsa Randomizer să aleagă un alt participant.
4) Dacă respectivul câştigător locuieşte în oraşul meu, Caracal, voi livra cartea personal, locul de întalnire şi ora fiind stabilite de comun acord.

P.S. M-aş bucura tare să daţi sfoară în ţară. (corect ar fi fost "şfară-n ţară", doar că limba română are drumurile încâlcite)

Zâmbitoare, precum de mult,
Íoana.

Ellie Goulding-Black & gold.


Lanuri blestemate

miercuri, 15 iunie 2011

Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?! - N. Stănescu

Domnişoara cu ciocolată măcinată-n irişi s-a întors în blogosferă. Adevărul este că mi-a trebuit ceva vreme să-mi adun curajul şi să-l fac buchete-bucheţele. A fost de parcă cineva îmi împrăştiase penele pe care le purtam, chiar pe-un camp, iar eu rămăsesem pustie, fără vreo haină pentru emoţii. Fapt pentru care am fost nevoită să le adun, pe rând, din acele imense lanuri blestemate. Blestemate, căci mă tot răneau în legănarea lor, în nonşalanţa cu care-mi stăteau în cale, în răutatea înverşunată pe care o afişau atunci când încercam să-mi recuperez penele din argint. Oh, dragilor, pentru asta îmi trebuia o fărâmă în plus de răbdare, fărâmă pe care însă n-o deţineam şi de unde s-o fur, cine să mi-o împrumute? Aşa că mi-am cusut în fiecare lună acel firicel sublim, cu andrele împrumutate şi-astfel am învăţat să mă croiesc, să-mi săvârşesc singură existenţa. De ce să aştept după un dar al destinului? Daca acesta nu mai avea să vină?
Acestea fiind spuse, nu am de gând să-i pictez iarăşi chipul dragului meu blog, fiindcă-mi pare c-a rămas prins şi legat de clipa în care l-am abandonat, fără vreo remuşcare a sufletului. Recunosc, l-am lăsat să troneze singur, să-i mănânce timpul din frumuseţe, să-i ardă necunoaşterea veşmintele. Însă el m-a aşteptat în linişte, ştiind că urma să-l îmbrăţişez cu aceeaşi candoare precum la început, poate chiar îmbibată cu dor şi dorintă de iertare. Sper de asemenea, că şi voi îmi veţi scuza absenţa mişelească şi că aveţi să vă avântaţi în micul meu magazin cu vise de bucureşti.

Plecând să "bucătărească" ceva,
Íoana.


Lenka-Everything at once.


Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

vineri, 6 mai 2011

Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

Pe geamul de la cameră se formaseră fluturi din picături, care începuseră să-şi taie din aripi, încet încet. În casă nu era lumină, toate camerele se afundaseră într-o cenuşă a timpului. Totul părea neatins, doar ticăitul ceasului de pe hol se auzea asemeni unei bătăi sincopate. Parcă îngheţasem undeva între ieri şi azi, între decizia zilei de a înainta sau a sta pe loc. Mă aflam acolo, în patul meu, cu o viaţă confuză, nereuşind să-mi dau seama când o clădisem de fapt, ori de unde plecase existenţa mea.
Astrele îi dăduseră mamei un copil nelegitim, pe mine. Verdele-mi murdar din ochi nu semăna cu negrul soţului ei, iar părul castaniu ieşea în evideţă pe lângă blondul auriu al lui Diacon, tatăl meu din acte. El îi acceptase vina şi, implicit, pe mine. La început, până să devin o adolescentă, mă trata normal, ca şi cum sângele ce-mi alerga prin vene asemeni unui rândunici speriate era al lui.
Mama profesa actoria, era destul de renumită, poate şi datorită aventurilor sale, pe care nu se chinuia să le mascheze. Diacon încerca să mă ferească de orgiile la care, uneori, trebuia să iau parte. Era neputincios în faţa dorinţei Elizei, mama. Mi-aduc aminte că nu-i reproşa nimic, doar mă scotea din cameră când ea îşi făcea apariţia cu vreun regizor. Ştiu că avea un picior amputat, fusese militar de profesie. Se deplasa greu, dar asta nu-l împiedica să se joace cu mine. Cald şi blând din fire mă alinta Leli, iar eu zâmbeam de fiecare dată la auzul acelui apelativ şi-l cuprindeam in braţe, aproape dezechilibrându-l. Eliza, căci ea nu fusese de acord să-i spun mamă – era o femeie extravagantă - mi se adresa pe-un ton răutăcios, în zilele când stătea acasă. Mare parte din timp o petrecea prin turnee.
Sarcina aproape îi ruinase cariera, aruncând-o de pe scenă într-un pat de cameră, datorită durerilor. Probabil m-ar fi avortat, asta dacă Diacon n-ar fi fost împotrivă. Mi-era greu să-mi îmaginez cum putea să-mi poarte o aşa iubire paternă. Însă, cu timpul, am înteles şi de ce Eliza era legată de el, cel puţin moral. Avea acea căldură în mâini care nu-i permitea să fie un om rece. Era loial şi nu astepta acelaşi sentiment, mulţumit doar cu ce dădea, stătea împăcat cu sine că, măcar, gândul îi era bun.
Până în momentul în care decisesem să fug, reprezentase pentru mine singurul pilon de sprijin.
Trecând peste dispreţul pe care i-l purtam Elizei, aveam de ce să-i mulţumesc. De mică fusesem învăţată cu sexualitatea din viaţă, lucru care mă ajutase enorm in a fi dezinhibată, în meseria degradantă pe care o practicam.
Ora se plimbase, sărind de la şase la şapte, de parcă fusese purtată pe aripi de hârtie.
Lângă urechea stângă simţeam o respiraţie rece, asemeni unui oftat abţinut cu greu.
Amoré stătea nemişcat, doar urechile i se ciuleau la fiecare gest al meu, ori zgomot pe care îl făceam în pat.
M-am ridicat uşor de lângă el, mi-era tare teamă să nu-l trezesc, dar el a simţit golul şi-a fugit după mine, ascunzându-se printre picioarele mele. Cerea atenţie şi ocrotire.
- Oh, micuţule, deja ţi-era dor de mine?! L-am întrebat eu pe un ton grijuliu, mieros.
Spre surprinderea mea a mieunat şi s-a strâns mai tare, acoperindu-mi picioarele. N-am rezistat să nu-l mângâi, aşa că el a prins curaj şi s-a îndreptat spre bucătărie, înţelegând că nu avea să păţească nimic.
Cand am tras de uşă s-o închid, aceasta a scos un scârţâit accentuat. Întradevăr, balamalele ruginiseră. Se simţea absenţa unui bărbat în viaţa mea. Dar nu aveam de ce să mă plâng, nu puteam cere mai mult de la viaţă, atât timp cât nici eu nu dădeam ceva bun în schimb.
Mâhnirea sufletului cutreiera din fiinţă în fiinţă, plecând din acele piepturi cu tot ce fusese odată în interior. Căci fericirea era un târg de caritate anonim la care participai. Îţi coseai amarul sub forma unei eşarfe şi-o donai persoanei ce-ţi cuprindea mâinile, doar pentru un bilet pe care avea să scrie numărul de la coada la care te aşterneai să aştepti. Ucideai cu ochii orice văl de senitate ce îndrăznea să-ţi cuprindă vocea, privirea, însuşi lăuntrul, căci nu-l considerai transparent, ci bolnăvicios, o boală a existenţei. De-ar fi fost seninătatea o virtute aşa uşor de purtat pe clavicule, poate ne-am fi încumetat s-o aşternem cu propriile mâini pe acele oase măcinate de dor.
Ploaia încă stropea oraşul cu batistele ei umede de culoare albăstrie, le strângea uşor, lăsând să picure treptat apa de pe obrajii cerului. În bucătărie, mica mea companie de doar o noapte explora încăperea. Îl priveam, rezemată de tocul uşii, cu amuzament cum sărea de pe masă şi încearca să urce, sprijinindu-se de mânerul unui sertar, pe blatul unde ramânseseră câteva bucăţi de pâine neagră. Foamea era un instinct bun pentru el. Faptul că refuzase prăjituri din albuş şi cremă de lapte şi că îndrăznea totuşi să încerce din pâinea mult prea tare, mă făcea să-l consider şi mai drag. Firea lui era retrasă şi modestă, cumpătată. Atunci când m-a observat supraveghindu-l s-a oprit din drumul său spre masa pe care spera s-o apuce înainte să-l vad eu. Parcă micii nasturi din ochii lui m-au rugat să-l iert pentru îndrăzneala de a-mi inspecta bucătăria. A coborât cu atenţie şi s-a ascuns dupa un picior al mesei.
- Dragule, vino aici, l-am strigat eu! Dar încă stătea acolo, nereuşind să-şi învingă teama de a mă vedea. Gesturile lui mă descurajau şi-mi alimentau frica că nu avea să se ataşeze de firea mea. Încercam să fiu caldă cu el, chiar mă străduiam să-i arăt că nu-l luasem din milă, însă reprezenta o fiinţă fără cuvinte. Viaţa lui era scurtă, iar timpul şi răbdarea nu-mi permiteau să consider că voi putea nutri pentru el mai mult de o simplă afecţiune.
M-am aplecat spre el, luând în palmă bucăţile de pâine pe care le dorise şi i le-am întins. A avut curaj să se apropie doar căţiva paşi şi să-mi atingă mâna cu năsucul umed, fără a gusta din porţia de mâncare pe care i-o ofeream. În absenţa mea părea atât de încrezător şi viteaz. Văzându-l aşa speriat de dorinţa mea de a-l iubi, l-am lăsat liniştit să-şi deguste micul-dejun pe care eu nu apucasem încă să-l servesc.
Săgeţile ceasului se răsuceau cu iuţime, traversând fiecare cadran de zece minute cu o uşurinţă nemaiîntâlnită de orele deja stinse, anunţând momentul repetiţiilor de la teatru.
În depărtare cânta o voce masculină, boemă, care şoptea timid o poveste de amor între o domniţă mult prea tânără şi-un vice curaj să recunoască modul independent în care o iubea. Am fugit pe vârfuri, nici chiar atunci nu puteam să renunţ la uşurinţa din gesturi, şi-am apucat telefonul citind înainte literele de pe ecran: Aine.


Va urma.

Praf pe oglindă - Prima parte.

duminică, 6 februarie 2011
Praf pe oglindă

Moscova - 27. iulie.1973

Era ora 23:30 şi trenul îşi croia drum prin ceaţa sticloasă, lăsând în urma lui doar o umbră pământie, un semn că trecuse prin acel loc, că marcase un moment din existenţa adormită a călătorilor.
Mergeam spre Moscova, fără ca măcar să-mi ofer vreun motiv pentru această călătorie. Voiam să fiu parte din oraş, datorită unui vis, care nu-mi dădea pace de câteva seri, un peron şi-un chip fără prea multe trăsături sovietice. În sinea mea ştiam că n-am să descopăr ceea ce nădăjduiam, că mă lăsam purtată de-o speranţă adolescentină, poate chiar efemeră. Dar nu puteam să explic îndemnul care-mi pornea din interior. De parcă tot centrul me gravita în jurul unui singur lucru, pasul aşezat pe-o stradă moscovită.
Plecasem cu-un bagaj mic, câteva rochiţe vaporoase pentru o lună pe nume iulie, o pereche de săndăluţe de-un crem murdar şi două pălării, pe-a treia o purtam în acel moment. Îmi plăcea să-mi leg pălăriile cu câte-o pamblică, aveam impresia că-n felul acesta le ataşam ceva din mine, din firea mea. Nu urma să petrec mai mult de trei zile, rătăcind doar cu propria umbră pe alei necunoscute, aşa că nu-mi erau de trebuinţă alte lucruri.
În compartiment mă aşezasem lângă o doamnă care călătorea împreună cu fiul ei. Vika, astfel mi se prezentase. Părea o fire reţinută, căci era tunsă în stilul Ginei Lollobrigida, cu fruntea acoperită de breton şi colţurile părului drepte, semn că nu-i plăcea ca oamenii să-i observe prea mult trăsăturile chipului. N-am avut o discuţie prea animată cu ea, ci mai de grabă ştearsă, însoţită de întrebări şi apoi răspunsuri, fără vreo implicare personală. Mai târziu mi-a părut rău că nu i-am cerut mai multe detalii ori că n-am îndrăznit s-o întreb de regiunea în care locuia. Putea fi singurul meu refugiu într-un astfel de oraş.
Când trenul mai avea câteva minute până la destinaţie, Vika m-a îndemnat s-o ajut c-o plasă. Mâinile ii erau preocupate cu îngrijirea micuţei fiinţe care tot alerga prin vagon, un băieţel de-un blond ieşit din comun. Era atât de energic, încât aerul pur şi simplu trosnea în jurul lui lăsându-l să se mişte după propria dorinţă. Doar prinvidu-l părea fericire adăpostită într-un trup şi închisă între oase, însă tare mă temeam că mama lui în acel moment numai asta nu-l considera.
I-am cărat sacoşa din rapiţă, în care se vedea o insignă ce stătea agăţată de o centura militărească, probabil soţul dânsei lucra în armată, căci nu arăta a fi vreun fals.
Pe culoar grupurile de oameni se împingeau entuziasmaţi, Moscova era aproape. Am încercat să trag de geamantan şi el s-a desfăcut subit, lăsându-mă nepuntincioasă în mijlocul acelor persoane pentru care expunerea lucrurilor mele dragi reprezenta un motiv de amuzament. Doamna Vika s-a aplecat grijulie şi m-a ajutat să împachetez cele căzute. Zâmbea înţelegător şi matern, deşi intre noi nu era o diferenţă mai mare de cinci ani, presupuneam eu. Voiam să-i mulţumesc pentru ajutor când ajungeam în gara, dar de cum am coborât din tren, am şi pierdut-o din privire în întunericul ce înghiţea clădirile. Sperasem să mai am parte de prezenţa ei câteva zeci de minute, pentru că deşi nu-mi era apropiată, reprezenta singura persoană cunoscută ce mă putea ghida spre bodega unde aveam să-mi dorm nopţile.
Vreme de zece minute am încercat să târăsc geamantanul pe acel peron, până am renunţat din cauza denivelărilor şi-a efortului. Trebuia să mă folosesc de ambele mâini, fapt care mă împiedica să pot vedea ce se află în faţa ochilor.
În spatele meu un domn c-o bonetă mă privea insistent. Nu-i puteam distinge figura din cauza obscurităţii, dar îndrazneam să cred ca nu era atras de rochia mea fluturândă. Când am ieşit din gară s-a oprit în dreptul meu şi mi s-a adresat :
- Domniţă, iertaţi-mă că sunt impertinent, dar e seară şi dumnevoastră purtaţi pălărie, ce motiv aveţi ?
Am crezut că aveam să-mi înalţ irişii. în care fusese măcinată scoarţă de copac, spre el, dar înalţimea lui nu era aşa impunătoare precum vocea. Stătea dinaintea mea îmbrăcat în uniformă de militar, exact aşa cum il ştiusem. Obrajii ii păstrau aceeaşi tentă de roşu-rozaliu şi-mi părea mai real decar îl nutrisem eu în vis.
- Dumnevoastră, ştiţi, pentru dumnevoastră sunt aici.

Sfărşitul primei părţi.