As simple as possible.

Zilele trecute am dat de o bentiţă pe care am tot purtat-o prin martie. Era frumuşică foc, în opinia mea şi nu-mi venea să rezist a nu o purta. Destul de simplă, în dungi şi cu o fundiţă mică, nu ieşea prea mult în evidenţă, numai că mie îmi plăcea.
Am şi avut o mică păţanie într-o zi în care o purtam. Pur şi simplu am luat pragul de la uşa liceului în picioare. Ghinion curat, căci sunt doua uşi, una având prag, cealaltă nu. Citind rândul anterior vă daţi seama câtă importanţă am acordat eu acestui detaliu şi cum nu am avut idee ce s-a întâmplat de fapt, până când nu a încercat cineva să mă ridice. Exagerez puţin, ideea de bază constă în faptul că eu tronam în genunchi râzând şi nedându-mi seama de ce am căzut. Fac haz de necaz destul de des şi credeţi-mă, atunci, nu aveam altă opţiune, pe scările liceului erau foarte mulţi cunoscuţi. Trebuia să râd şi eu, să arăt că incidentul nu m-a marcat. Dacă nu mă înşel, cineva a încercat să mă prindă în plină "plonjare", însă distanţa a fost prea mare, iar eu, inconştient, m-am încăpătânat să nu fiu salvată. Să mai precizez că imaginea a fost un adevărat deliciu pentru spectatori ? Aş spune că aţi realizat deja.
Îmi pare tare rău ca micul accesoriu n-a rezistat mai mult de o săptămână. Fratele meu s-a gândit să-i încerce flexibilitatea şi ea doar s-a "despărţit în două". Păcat.
Acum tind să cred că aşa i-a fost sortit. La un moment dat, chiar ultima oară când am avut-o pe cap, la o întrebare mai indiscretă cineva m-a pus, în glumă bineînţeles, să jur pe ea că spun adevărul. Momentul a fost destul de drăguţ la acel timp. Posibil să nu fi fost eu chiar atât de sinceră şi să-mi fi primit pedeaspsa în felul acesta.
Apropo, am revenit în blogosferă. În curând o să organizez un mic concurs, aşa că fiţi pe fază !



Vântul încă îşi mai plimbă mătasea.
Poţi crede că e toamnă ?