Patul cu trei cearceafuri
Dragostea pe latineşte se spune “amor”, dar din ea se naşte moartea şi înaintea ei griji care rod, jale, capcane, vicleşuguri, remuşcări. – Don Juan
Prolog
Amoré se plimba agitat prin cameră, legănându-şi capul pe melodia ce izbea pereţii şi revenea în urechiuşele lui ascuţite. Oftam privindu-l, iar el ştia prea bine de ce. Întelegea că Matei nu avea să se mai întoarcă, căci papucii lui de casă nu se mişcaseră dintr-un colţ al holului de patru zile. Seara trecută, de dorul lui, Amoré dormise pe ei, lăsându-mă singură în patul ce-mi părea atât de pustiu în esenţă. Era propriul lui mod de a-mi spune că am greşit, mă punea să înfrunt singurătatea.
Lipsa lui Matei se simţea, deşi tare greu mi-ar fi fost să-i recunosc. Îl dezlegasem de mine şi aţa roşie, ce statuse prinsă de sufletele noastre, alesesem s-o vând în regatul moliilor. Speram, totuşi, că acele creaturi ce-mi ieşeau din suflet sub forma unor şerpi, să nu reprezinte conştientizarea nenorocirii, ci doar o zi în care depresia mă îmbrăţişa.
În bloc se auzeau paşi, poate chiar grăbiţi, urcând scările. Amoré încerca să asculte sunetul lor, ritmul îi era familiar.
Soneria scoase un clinchet fără vlagă, mâna ce o apăsa era trista. Am privit cum ochii micul meu pisoi clipesc nebuneşte, încercând să-mi spună: „S-a întors la tine.”.
Pătura mi-a căzut pe jos şi tot ce-am văzut, în acele câteva secunde în care alergam grabită spre uşa, a fost chipul meu palid şi părul proaspăt tuns. Îl sacrificasem, doar de dragul lui. Îl tăiasem cât mai scurt pentru a-mi arăta, mie, că dragostea lui nu-mi trebuia spiritual, ci doar moral. Astfel îi declaram: „Adio!”.
Degetele persoanei din spatele uşii au mai apăsat o dată butonul ce mă anunţa că cineva mă asteapta dincolo de micul meu apartament. Am deschis încuietoarea şi, subit, două braţe m-au tras spre ele, cuprinzându-mă.
- Ivan, am exclamat eu!
Capitolul I – Lunile scrise
Aţi făcut din dragoste o afecere ordinară - Don Juan
Numele meu era Leila. Trăiam ca fotograf, actriţă şi, uneori, damă de companie. Amanţii trecători mă alintau Irine, poate, pentru că acesta-mi era denumirea de scenă, sau să-i spunem, cea din cearceaf. Apropiaţii nu-mi cunoşteau ultima „meserie”, destul de degradantă din privinţa lor, căci nu trăiam din prostituţia de lux. Nu avem orice clienţi şi nici oricâţi. La două săptămâni însoţeam câte un domn la o petrecere privată a unor cluburi de elita, formate în principal din oameni politici, bărbaţi. Conduita spunea să purtăm o mască, să uităm totul până dimineaţă şi să nu ne sărutăm plătitorii, iar noi respectam aceste trei reguli. Voiai sau nu, trebuia să te supui legământului de-a păstra plăcerile, în cuvinte, doar pentru tine. Câteodată, aveai prilejul de-a cunoaşte secrete de stat, pe care, de fapt te prefăceai că nu le-ai auzit. Niciuna din noi nu spunea ce poveste ascundea în interiorul trupului, aparent de fecioară, sau de unde venea. Vorbeam rar, iar atunci disimulam un accent mai bizar. Toate aveam câte un iubit, soţ, copil sau animal de companie. Cunoşteai aceste detalii după modul în care zâmbeam fiecare. Eu tindeam să cred că eram singura norocoasă, nu trebuia să spun nimănui poveşti brodate cu dantelă, ori să concep serate cu prietenele la ceai, căci nu deţineam decât patruzeci şi două de scrisori, mâzgălite de un oarecare bărbat ce mă iubea printr-un colţ întunecat al străzii.
Locuiam într-un apartament micuţ, primit de la un fost client care mă apreciase peste masură, un bătrânel de şaptezeci de ani, care nici măcar nu-mi ceruse să prestez servicii sexuale, ci doar compania şi bunul gust. Stăteam singură şi unicele persoane care alegeau să mă viziteze erau modelele anorexice, pe care le fotografiam frecvent, pentru cine ştie ce revistă de modă. Le îndragisem repede, erau plăcute ca fire, puţin prea retrase, însă ele îndurau o lume, asemeni mie, mult mai brutală. Atâtea bliţuri, pagini din ziare, partide de amor cu designerii, pe mine m-ar fi închis în schizofrenie.
În ziua aceea, când ajunsesem acasă, nu era nimic în cutia de corespondenţă. De o săptămână nu mai primisem nicio scrisoare. Iubitul meu anonim, căci aşa-mi plăcea să-l numesc, obişnuia ca la fiecare două zile să-mi trimită câteva rânduri pe-o coală albastră, împăturită într-un plic de-un alb murdar, acesta la rândul lui, prins c-o pamblică bleu. Îmi plăcea albastrul, iar el intuise acest fapt. Uneori, chiar şi când urma să fie lună plină, alegea să-mi scrie. El spunea că, atunci, oamenii sunt mai singuri şi speriaţi.
Nu ştiam cine putea fi, însă nici nu-mi doream să aflu. Era simplu, dacă aflam, încetam să-l mai iubesc în modul acela copilăresc. Tot iubire se chema, chit că-i atribuiam un cuvânt în plus sau în minus. Aveam multe legături cu oamenii şi, deseori, bărbaţii alegeau să-mi facă avansuri într-un mod elegant şi cat mai misterios. Lucru care nu mă deranja câtuşi de puţin. Mă mândream cu zâmbetul provocator şi mâna ce împingea trupul din faţa mea, într-un mod intangibil, atunci când (nu) eram platită pentru exact opusul.
Bărbaţii din societate nu prea aveau fantezii, mare parte din ei, erau lipsiţi de o oarecare pasiune, ce ar fi trebuit să fie debordantă, privind rangul lor social. Deseori „Masca”, impresarul, încerca să ne ofere clienţi cât mai respectuoşi, care nu aveau pretenţia la o partidă de amor. Faţă de restul proxeneţilor, deşi el nu reprezenta orice dame, păstra o relaţie de amiciţie cu noi. Toate ne aflam acolo din propria dorinţă, el era doar legătura şi persoana ce ne conducea spre elită.
Între plătitori exista mereu o competiţie. Nicolas, domnul pe care îl însoţisem cel mai frecvent, mă alegea datorită modului în care-i purtam noroc la cărţi, spunea el. Mi-aduc aminte că-şi aşeza scaunul în faţa canapelei pe care eram rezemată, iar eu-i spuneam doar atât: „Mizaţi, în principal, pe cartea a treia.”. Şi el mereu făcea astfel, mâna aparţinându-i dânsului. Nu pierduse niciodată, asta până în acea seară, seara în care trebuia să mă aştepte acasă o scrisoare de la iubitul meu anonim, dar care, din păcate, nu sosise şi poate nici nu avea să mai ajungă în mâinile mele.
Nu înţelegeam unde greşisem mutând toate piesele pe tabla de şah, după voia mea. El reprezenta doar un pion ce-mi stătea la îndemână, puteam să-l jertfesc în orice moment, din simpla plăcere. Mă întrebam dacă aştepta, cumva, un răspuns din partea mea? Dacă da, atunci, greşise persoana pe care trebuia s-o admire.
Răbdarea-mi părea să se stingă uşor până la miezul nopţii. Acum era asemeni unui parfum ce înceta să mă mai învăluie, lăsând evidentă doar aroma pielii.
Mă răsuceam printre cearceafuri, deşi ceasul indica ora unsprezece şi şaispreceze minute, noaptea. Prevesteam o viitoare durere de cap, căci plopul de afară nu-mi dădea pace, ciocănea în geamul de la bucătărie cu mare ardoare, iar vântul nu înceta a-l provoca mai tare. Durerea din gât şi starea de nervozitate uşoară ma îndemnau să ard o ţigara din cele rămase. De îndată ce aprinsesem micul viciu, fumul ei şi săgetase rapid aerul, asemeni unei păsări măiestre ce-şi ascundea veşnicia sub aripi.
În spatele vălului gri, formele feţei mi se pierdeau superficial, văzându-se doar ochii de-un verde împăienjenit. Scrumiera, deja plină de atâta praf mort, se rezema, ca şi picând, de colţul mesei triunghiulare pe care o loveam în joacă. Gestul meu continuu, aproape făcea bietul obiect să cadă şi să împrăştie tot scrumul pe covorul vişiniu. Zâmbeam ridicând privirea de jos, evitând a-mi vedea chipul în oglinda din faţa patului. Câteva linii fine işi făcuseră apariţia în colţul zâmbetului pe care-l schiţam uneori, iar asta-mi aducea aminte că timpul nu era majordomul meu, poate doar trăsura în care călătoream mereu şi mereu, în aceleaşi vieţi. Oftasem migdalat, profitând de ocazie pentru a stinge ţigara pe jumatate. Din trufie alegeam să nu le fumez complet.
Afară, strada era ticsită cu bălţi mari şi rar vedeai câte un picior să le evite ori să calce, din neatenţie, prin ele. Era doar prea solitar anotimpul.
Cineva bătuse de două ori la uşa, fugind apoi pe scările denivelate ale blocului.
Tălpiile sale îmi păreau că se aud în continuare, desenând acel mers nesigur şi incoerent, ce avea să fie tipic pentru bărbatul respectiv, bănuiam eu. Ştiam, încă de la primul pas, cine trebuia să fie pe strazi, cine-mi ciocănise grăbit, de parcă soarta nu-i dăduse decât două încercari, iar tot ce-i rămăsese era dispariţia în ultimul moment.
Deschizând uşa, am văzut aşezată pe covoraşul din faţă o foaie de caiet dictando, arsă puţin pe margini şi parfumată cu aceeaşi aromă pe care o purtam şi eu la gât.
Cuvintele aruncate spuneau astfel:
„Scumpa mea,
Iartă-mă că aleg a-ţi scrie aşa tardiv şi că, probabil, îţi frâng somnul din noaptea aceasta tulburătoare.
Ţi-am pus pe-acestă coală, câteva indicii, spre-un „lucru” ce-ţi va aduce scintilaţia din ochi. Urmează-le cu nădejde. La trei blocuri depărtare de locul în care eşti acum, se afla o bancă lângă o masă de piatră. Pe masă ai să găseşti scrisoarea-n care mi-am tipărit iubirea, iar sub bancă, dovada afecţiunii mele incalculabile.
N.”
Scrisul era dezordonat, cel mai probabil, emoţiile puseseră stăpânire pe mâna lui în momentele în care o redactase. Am stat pe loc câteva clipe, timp în care să decid dacă urma sau nu să merg, iar apoi am luat-o la goană prin ploaie. Apartamentul meu era situat la etajul unu şi eu n-aveam mult de coborât.
Afară, ploaia părea să dorească a-şi face apariţia în decorul sobru de noiembrie. Norii se întâlniseră prin înaltul cerului şi discutau zgomotos, ţipând unul la altul. Fulgerul se răsucea şi el, începându-şi baletul şi coborând din piruete, în diferite locaţii ale cartierul, ca şi cum acea mica bucată de pământ era scena lui prăfuită.
Pe alei nu era nimeni, doar în spatele meu câţiva copii fugeau în scările blocului, adăpostindu-se de picături şi râzând de ţinuta mea golaşă.
Ştiu că mi-au trebuit doar câteva minute să ajung în faţa acelui bloc. Şi întradevăr, pe imensul bloc de piatră sculptat sub forma unui pătrat se afla o scrisoare, de data aceasta plicul fiind roz şi funda verde, iar sub bancă un coşulet împletit şi acoperit cu o pătură galbenă. Când am dat la o parte materialul moale, mâinile ude au aruncat câteva picături pe micul ghemotoc de blană ce se afla acolo. Două urechiuşe s-au mişcat şi corpul micuţului suflet s-a strâns şi mai tare, ferindu-se de răceala palmelor mele. Era un pisoi gri vărgat. L-aş fi lăsat acolo, neiubind animalele, dar mieunatul lui speriat mi-a făcut inima miere. Acum era al meu, fostul proprietar considerând că eu aveam să primesc dragostea lui în felul acesta. Probabil l-aş fi jignit dacă-l abandonam acolo.
Ploaia se înteţea văzând cu ochii şi simţind-o lovind pielea. Norii se avântau pe mătasea picurată cu stele, acoperind-o cu-un satin de-o culoare şi mai închisă, izbindu-se unii de alţii ca într-o bătălie pentru tron, cerul.
Am aşezat scrisoarea în coşuleţ şi pisoiul şi-a pus capul pe ea, de parcă acea hârtie i-ar fi dat senzaţia că o să fie în siguranţă. Probabil că îi şi dădea, doar era din partea fostului stăpân, domnul ce alesese să mi-l dăruiasca. Eram curiosă cum putea să-mi explice, în acele rânduri ce se aflau în plic, motivul cadoului său. Înţelegeam de ce alesese să schimbe nuanţa hârtiei şi a fundei, decizia lui reprezenta maturizarea sentimentelor. Rozul pal, împreunat cu verdele pătrunzător simbolizau speranţa pentru o iubire în tăcere. Aştepta un răspuns din partea mea, un gest, astfel încât să-i arăt că-l apreciez măcar puţin, deşi, cred eu, cunoştea prea bine firea mea. Atunci, îmi cerea imposibilul, să doresc necunoscutul, ori asta mi-era cu neputinţă. Necunoscutul nu putea decât să mă cuprindă în jocul lui, ca-ntr-un dans al Drăgaicelor, nelăsându-mi suficientă crezare ca să-i acord sentimente de afecţiune. Nu fusesem clădită într-o aşa manieră.
Motănelul a început să plângă, în felul său. Se părea că ploaia ajunsese şi la el, deşi stătea acoperit. M-am aplecat repede spre coş, să-l ridic pe pisoi, iar el şi-a scos chipul de sub aşternut, fixându-mă cu ochii de-un gri lăptos. Îmi aducea aminte de mama, fapt ce nu-mi făcea plăcere. Deasupra capului meu o bătrânică deschisese geamul adresându-mi-se pe-un ton matern:
- Mamă, nu mai sta în ploaie, Domnul n-o să-ţi mai dea copii.
Am râs în sinea mea şi-am luat-o la fugă cu noul meu prieten, ignorând spusele acelei doamne.
Când am intrat în apartament aerul cald m-a făcut să mă cutremur pentru câteva momente, dându-mi înţepături în tot corpul. Simţeam cum, din loc in loc, stropii deveneau bolduri, învăluindu-mă într-o stare de abandon. Pe masă stăteau aşezate câteva prăjituri cu lapte, m-am gândit că animăluţului au să i se pară bune. L-am luat în braţe şi el s-a strâns la pieptul meu. Tremura, de frica. Sărmanul suflet chinuit.
A refuzat să mănânce când i-am întins o bucăţică de prăjitură, fapt ciudat, căci crema te izbea cu aroma ei. Până şi eu n-aş fi reuşit să spun: „Nu”.
În coş, scrisoarea era pătată de apă, câteva bucăţi din ea se umflaseră ca şi cum erau făcute din blat proaspăt copt. Speram, totuşi că aveam să desluşesc cuvintele prin cerneala întinsă pe alocuri. Rândurile spuneau astfel:
„Draga mea Leila,
Nădăjduiesc din tot abisul meu că ai să mă scapi de povara pe care-o simt. Eşti mâhnită că nu ţi-am pus mai repede câteva fraze pe-o coală, iar asta mă usucă de durere, scumpa mea. Îţi cer iertare într-un mod solemn, întinzându-ţi un suflet în mâinile calde, nu doar al lui Amoré, căci aşa sper că-ai să-l strigi când vrei să-l mângâi, ci şi pe-al meu. Mă pun în faţa ta şi-mi plec ochii pentru verdele zdrenţuit din privire. Am ales a-ţi scrie aşa târziu, lăsându-te pustiită, fără mine şi dorinţa de a te iubi, pentru a vedea dacă-ai să-mi duci dorul. Dar, vezi tu, domniţa mea, într-un târziu am ajuns să-ţi simt eu lipsa. Te-am văzut zilele trecute, părăseai un restaurant. Mi-ai părut singură, de parcă nimeni nu s-ar fi înteresat de edenul sau matca focului din viaţa ta. Cum ţi-e soarta-n teatru?
Zvonurile spun că ai s-o joci pe Julieta în balet. De-aş fi ştiut c-ai crescut într-o astfel de şcoală, atât de subţire în fiinţă, poate te-aş fi înţeles de la început. Aş comite un păcat daca-aş zice că mi-ai părut o făptură blândă, însă undeva departe de acele măşti de argint ce le pictezi în faţa oamenilor, sălăşluieşte tânăra pe care-o iubesc. Ah, de-ar avea cuvântul dragoste şi-un verb. Ştii, iubiri sunt multe, dragoste-i doar una. Încearcă să numeri iubirile şi-ai să poţi, însă dragostea rămâne singură. Acum te las scumpa mea, mă duc să-i vorbesc lui Amor, să-i povestesc de tine, am să-l pregătesc pentru venirea în viaţa ta. Iubeşte-l, dar nu ca pe mine. Promit a-ţi aduce mai des cuvinte îmbibate cu amor.
N. ”
Amoré, în felul acesta dorise să-l numesc, stătea lângă picioarele mele, dormind pe cearceaf. Nu ştiam când ajunsese acolo, ori de unde alesese să se apropie aşa brusc de mine. Era posibil să fie doar obosit şi să tânjească după căldura corpului meu.
L-am cuprins în mâini, era doar un pui, dorind să-l aşez pe o pernă şi-a tresărit la răceala strânsorii mele.
Noaptea-şi întindea mantaua peste geamul meu, lăsând camera în beznă.
- Timpul să dormim, puiule.
Capitolul II – Sunet de vioară
Pe geamul de la cameră se formaseră fluturi din picături, care începuseră să-şi taie din aripi, încet încet. În casă nu era lumină, toate camerele se afundaseră într-o cenuşă a timpului. Totul părea neatins, doar ticăitul ceasului de pe hol se auzea asemeni unei bătăi sincopate. Parcă îngheţasem undeva între ieri şi azi, între decizia zilei de a înainta sau a sta pe loc. Mă aflam acolo, în patul meu, cu o viaţă confuză, nereuşind să-mi dau seama când o clădisem de fapt, ori de unde plecase existenţa mea.
Astrele îi dăduseră mamei un copil nelegitim, pe mine. Verdele-mi murdar din ochi nu semăna cu negrul soţului ei, iar părul castaniu ieşea în evideţă pe lângă blondul auriu al lui Diacon, tatăl meu din acte. El îi acceptase vina şi, implicit, pe mine. La început, până să devin o adolescentă, mă trata normal, ca şi cum sângele ce-mi alerga prin vene asemeni unui rândunici speriate era al lui.
Mama profesa actoria, era destul de renumită, poate şi datorită aventurilor sale, pe care nu se chinuia să le mascheze. Diacon încerca să mă ferească de orgiile la care, uneori, trebuia să iau parte. Era neputincios în faţa dorinţei Elizei, mama. Mi-aduc aminte că nu-i reproşa nimic, doar mă scotea din cameră când ea îşi făcea apariţia cu vreun regizor. Ştiu că avea un picior amputat, fusese militar de profesie. Se deplasa greu, dar asta nu-l împiedica să se joace cu mine. Cald şi blând din fire mă alinta Leli, iar eu zâmbeam de fiecare dată la auzul acelui apelativ şi-l cuprindeam in braţe, aproape dezechilibrându-l. Eliza, căci ea nu fusese de acord să-i spun mamă – era o femeie extravagantă - mi se adresa pe-un ton răutăcios, în zilele când stătea acasă. Mare parte din timp o petrecea prin turnee.
Sarcina aproape îi ruinase cariera, aruncând-o de pe scenă într-un pat de cameră, datorită durerilor. Probabil m-ar fi avortat, asta dacă Diacon n-ar fi fost împotrivă. Mi-era greu să-mi îmaginez cum putea să-mi poarte o aşa iubire paternă. Însă, cu timpul, am înteles şi de ce Eliza era legată de el, cel puţin moral. Avea acea căldură în mâini care nu-i permitea să fie un om rece. Era loial şi nu astepta acelaşi sentiment, mulţumit doar cu ce dădea, stătea împăcat cu sine că, măcar, gândul îi era bun.
Până în momentul în care decisesem să fug, reprezentase pentru mine singurul pilon de sprijin.
Trecând peste dispreţul pe care i-l purtam Elizei, aveam de ce să-i mulţumesc. De mică fusesem învăţată cu sexualitatea din viaţă, lucru care mă ajutase enorm in a fi dezinhibată, în meseria degradantă pe care o practicam.
Ora se plimbase, sărind de la şase la şapte, de parcă fusese purtată pe aripi de hârtie.
Lângă urechea stângă simţeam o respiraţie rece, asemeni unui oftat abţinut cu greu.
Amoré stătea nemişcat, doar urechile i se ciuleau la fiecare gest al meu, ori zgomot pe care îl făceam în pat.
M-am ridicat uşor de lângă el, mi-era tare teamă să nu-l trezesc, dar el a simţit golul şi-a fugit după mine, ascunzându-se printre picioarele mele. Cerea atenţie şi ocrotire.
- Oh, micuţule, deja ţi-era dor de mine?! L-am întrebat eu pe un ton grijuliu, mieros.
Spre surprinderea mea a mieunat şi s-a strâns mai tare, acoperindu-mi picioarele. N-am rezistat să nu-l mângâi, aşa că el a prins curaj şi s-a îndreptat spre bucătărie, înţelegând că nu avea să păţească nimic.
Cand am tras de uşă s-o închid, aceasta a scos un scârţâit accentuat. Întradevăr, balamalele ruginiseră. Se simţea absenţa unui bărbat în viaţa mea. Dar nu aveam de ce să mă plâng, nu puteam cere mai mult de la viaţă, atât timp cât nici eu nu dădeam ceva bun în schimb.
Mâhnirea sufletului cutreiera din fiinţă în fiinţă, plecând din acele piepturi cu tot ce fusese odată în interior. Căci fericirea era un târg de caritate anonim la care participai. Îţi coseai amarul sub forma unei eşarfe şi-o donai persoanei ce-ţi cuprindea mâinile, doar pentru un bilet pe care avea să scrie numărul de la coada la care te aşterneai să aştepti. Ucideai cu ochii orice văl de senitate ce îndrăznea să-ţi cuprindă vocea, privirea, însuşi lăuntrul, căci nu-l considerai transparent, ci bolnăvicios, o boală a existenţei. De-ar fi fost seninătatea o virtute aşa uşor de purtat pe clavicule, poate ne-am fi încumetat s-o aşternem cu propriile mâini pe acele oase măcinate de dor.
Ploaia încă stropea oraşul cu batistele ei umede de culoare albăstrie, le strângea uşor, lăsând să picure treptat apa de pe obrajii cerului. În bucătărie, mica mea companie de doar o noapte explora încăperea. Îl priveam, rezemată de tocul uşii, cu amuzament cum sărea de pe masă şi încearca să urce, sprijinindu-se de mânerul unui sertar, pe blatul unde ramânseseră câteva bucăţi de pâine neagră. Foamea era un instinct bun pentru el. Faptul că refuzase prăjituri din albuş şi cremă de lapte şi că îndrăznea totuşi să încerce din pâinea mult prea tare, mă făcea să-l consider şi mai drag. Firea lui era retrasă şi modestă, cumpătată. Atunci când m-a observat supraveghindu-l s-a oprit din drumul său spre masa pe care spera s-o apuce înainte să-l vad eu. Parcă micii nasturi din ochii lui m-au rugat să-l iert pentru îndrăzneala de a-mi inspecta bucătăria. A coborât cu atenţie şi s-a ascuns dupa un picior al mesei.
- Dragule, vino aici, l-am strigat eu! Dar încă stătea acolo, nereuşind să-şi învingă teama de a mă vedea. Gesturile lui mă descurajau şi-mi alimentau frica că nu avea să se ataşeze de firea mea. Încercam să fiu caldă cu el, chiar mă străduiam să-i arăt că nu-l luasem din milă, însă reprezenta o fiinţă fără cuvinte. Viaţa lui era scurtă, iar timpul şi răbdarea nu-mi permiteau să consider că voi putea nutri pentru el mai mult de o simplă afecţiune.
M-am aplecat spre el, luând în palmă bucăţile de pâine pe care le dorise şi i le-am întins. A avut curaj să se apropie doar căţiva paşi şi să-mi atingă mâna cu năsucul umed, fără a gusta din porţia de mâncare pe care i-o ofeream. În absenţa mea părea atât de încrezător şi viteaz. Văzându-l aşa speriat de dorinţa mea de a-l iubi, l-am lăsat liniştit să-şi deguste micul-dejun pe care eu nu apucasem încă să-l servesc.
Săgeţile ceasului se răsuceau cu iuţime, traversând fiecare cadran de zece minute cu o uşurinţă nemaiîntâlnită de orele deja stinse, anunţând momentul repetiţiilor de la teatru.
În depărtare cânta o voce masculină, boemă, care şoptea timid o poveste de amor între o domniţă mult prea tânără şi-un vice curaj să recunoască modul independent în care o iubea. Am fugit pe vârfuri, nici chiar atunci nu puteam să renunţ la uşurinţa din gesturi, şi-am apucat telefonul citind înainte literele de pe ecran: Aine.
O voce tremurândă şi feminină mi-a urat un „Bună” cât se putea de jovial, sub o formă numai de ea cunoscută.
- Bună şi ţie, Aine. I-am răspuns eu.
- Leila, ştii că ai primit rolul Julietei în piesa de teatru jucată în paşi de balet? Puteam distinge în cuvintele ei încântarea unui copil, care totuşi se adăpostea în trupul unei tinere.
- Da, m-a anunţat Flore zilele trecute. Păreţi mai bucuroase voi, decât mine. Şi într-adevăr erau.
- Nu fi prostuţă, te vrem iar pe scenă, asta-i tot. Deci, într-o oră eşti acolo?
- Sigur, o să încerc să ajung la timp.
Am închis telefonul grabită, sperând că vederea mea cu ea şi Flore va fi liniştită, lucru care nu obişnuia să se întâmple cu două făpturi pline de atâta spirit, ca ele. Debordau de fascinaţie şi jovialitate, încât trebuia să iei parte la întreaga şaradă a farmecului lor adolescentin. Să-ţi fi şi dorit şi niciuna nu ar fi putut să permită un moment de rătăcire sufletească, cât timp puteai să le auzi glasurile copilăroase.
Uneori fericirea lor reprezenta mult prea mult pentru condiţia mea de muritor închistat în realitatea brodată cu aţă roşiatică de pesimism. Dar ele îmi acceptau după-amiezile în care depărtarea devenea iminentă şi alegeam a-mi petrece orele fugare doar cu o ceaşcă de cafea şi câteva ţigarete, cărora le lăsam sărutări boeme.
Ceasul îşi rotea într-un mod alert baghetele timpului, păşind prin fiecare minut, secundă, cu graţia unor dansatori de tango. Se lăsa purtat pe mâini ale necunoscutului, fără a sta în acelaşi loc pentru mai mult de o bătaie de inimă. Iar acum nici măcar mie nu mi se mai supunea, ba chiar mă abandona nemilos, aruncându-mă în clipe târzii şi apăsătoare.
Mai era puţină vreme până la repetiţii, iar eu încă zăboveam în bucătărie, meditând la efemerităţi. De cum acel gând mi s-a aşezat printre celelalte, am tresărit speriată. Aveam să sosesc ultima, iar Cezar, regizorul urma să ridice tonul la mine, cerându-mi sever să adopt punctualitatea când venea vorba de pregătirile scenice cu el.
M-am repezit spre dormitorul meu, luând pragul camerei în picioare şi aproape dezechilibrându-mă. Câteva vorbe de duh mi-au scăpat, fără a realiza că nu obişnuiam să insult divinitatea cerească. Ajunsesem să ridic graba la nivelul unui păcat capital, răbdarea scăpându-mi mult prea devreme printre palme.
Pe tăblia de lângă oglinda din cameră stăteau răsfirate câteva cosmetice, un fard care adăpostea nuanţe ale pastelurilor, rujuri în care se măcinaseră culori trandafirii şi-o pudră palidă, aproape albă. Am tras scaunul şi m-am aşezat, începând să întind culoare pe ploapele sub care puteam să deosebesc întreaga reţea de vene albastre şi micuţe.
După ce am terminat momentul pe care îl consideram propria mea clipa de artă, am realizat că bluza înflorată se afla pe spătarul scaunului pe care mă rezemasem. Acum era un pic şifonată la o mânecă, câteva cute se formaseră, stricându-i un pic aspectul elegant. Dar nu mă îngrijoram, căci aveam să port un sacou subţire, dar totuşi tomnatic, care ascundea respectiva zonă. Era mult prea târziu să desfac şi să asamblez masa pentru călcat, aşa că nu-mi rămânea altă variantă.
Mă îmbrăcasem deja, astfel încât mai trebuia doar să iau cutia cu balerinii albi de pe şifonier. Însă nici urcată în pat nu reuşeam să-i cobor, înălţimea masivului mobilier aproape atingea tavanul.
Am fugit pe hol, încercând să ajung cât mai repede în bucătărie, acolo se aflau scaunele mari, cel din cameră era mult prea jos şi nu mă ajuta cu nimic.
Amoré se părea că renunţase la micul-dejun cu pâine, la care tânjise până să apar eu. Descoperise o nouă dragoste, perdeaua din bucătărie, căci îi ronţăia un colţ, molfăind într-o parte bucata fină de material. Stătea cu un ochi închis, concentrându-se şi focalizându-şi atenţia spre găurile create, în care i se prindeau colţişorii de pui. Era un deliciu să-l urmăresc cum persevera în a-mi distruge satinul care acoperea fereastra mare. Consideram că dându-i libertatea de a face tot ce dorea, urma să-i câştig încrederea. Fapt de care nu aveam să mă înşel.
În mod normal m-ar fi deranjat ca o fiinţă să dea buzna în viaţa mea, cerându-mi să-i acord ocrotire şi atenţie, pentru ca apoi să înceapă a-mi explora şi în final, ruina diferite spaţii din apartament. Însa el nu avea glas, nu avea aşteptări, doar ochi rugători şi calzi.
Era prezent, dar totuşi într-un mod timid, în viata mea şi nu-mi greşise cu nimic. Nu puteam să-l desconsider din simplul motiv că apăruse fără a fi fost vestit, căci mă consideram justă în gânduri. Aşa că urma să-i ofer toată blândeţea de care dispuneam, fără să-i condiţionez impulsurile sau trăirile. Acestă decizie reprezenta singurul mod în care puteam să mă asigur că avea să mă iubească. I-ar fi fost imposibil să-mi îndrăgească vreouna dintre calităţile fără nuanţă şi şubrezite de atâta oboseală sufletească, iar defectele l-ar fi îndepărtat mai tare de mine. Cum nu aveam pentru cine să nutresc afecţiune şi cum nu exista nimeni care să-mi poată purta mie acest sentiment, aproape efemer, îi oferisem lui, fără să stie, rolul de confident al poveştilor mele ascunse şi străjer al dragostei nemărginite. Eram idealistă şi încercam să-mi ascund teama de oameni, fiinţe cu trup cald şi vise răutacioase.
Amoré a încetat a-mi ronţăi draperia, probabil se simţea vinovat pentru fapta comisă, şi-a înaintat nesigur şi speriat, spre mine. Parcurgea mica distanţă pe lângă picioarele mesei, iar astfel se asigura că se putea ascunde sub ea, în cazul unui gest necugetat de-al meu.
L-am lăsat să prindă curaj, chiar dacă ştiam că urma să pierd autobuzul aşteptându-l. Îmi trezea sentimentul unui pisoi matur, căci nu era jucăuş şi nici ochii nu-i sclipeau jovial.
Atunci când şi-a ridicat capul spre mine, privindu-mi mimica feţei cu o figură bănuitoare, precaută, am considerat că puteam să-i mângăi urechiuşele şi m-am întins zâmbitoare să-l ating. Nu s-a mişcat, cum credeam că avea să facă, ci a mieunat înţelegător şi-a început să-si lingă labele. Atunci mi s-ar fi părut naiv din partea mea să cred că mă îndemna să plec, asigurându-mă că o să fie bine, dar ulterior am înţeles că nu era doar un animal de companie, o făptură fără cuvânt. I-am sărutat căpşorul, cuprinzându-l în mâini şi-am tras scaunul după mine. Trebuia să mă grabesc, chiar dacă urma să iau un taxi. Mi-ar fi fost imposibil să mai prind autobuzul, pleca în trei minute, iar eu nici încălţată nu eram.
Am aşezat scaunul în dreptul şifonierului, în locul în care aproximam că se afla cutia cu balerinii albi, şi-am reuşit s-o iau de acolo. Pe viitor n-ar fi trebuit să le mai aşez atat de sus, din moment ce-n viaţa nu se afla niciun domn iubitor, care să-mi dedice atenţia sa, iar în acest caz, să-mi coboare pantofii. Dragul meu din scrisori era prins în rândurile pe care mi le întindea pe coli. Nu ştiam daca puteam să-l materializez, să-i dau cumva celălalt loc din patul meu, iar el să-şi întindă mâinile grijulii asupra trupului meu, într-un somn ce ne unea.
Am sunat pentru taxi, înainte să închid casa, şi i-am zâmbit pentru ultima oară, în acea dimineaţă, lui Amoré. Taxiul a ajuns în câteva minute, iar eu am urcat impacientată. Urma să îndur cea mai aspră mustrare pentru o tânără de vârsta mea.
Domnul de la volan şi-a aranjat oglinda, iar astfel puteam să mă văd şi eu în ea. Nuanţa piersicii din machiaj îmi accentua figura cu trăsături regăţene. Arătam şi inspiram capitală, nelinişte şi melancolie. Când i-am indicat locaţia spre care doream să mă ducă, un surâs uşor i-a cuprins buzele, l-am interpretat a fi nevinovat şi adolescentin. Gândurile cred că-i zburau la acorduri de pian şi-o tânără fără alură de actriţă, străduindu-se să-şi interpreteze rolul. Ce chinuitor i s-ar fi părut lui.
Bucureştiul se întindea la fel de obosit şi pătat cu suflete, pe sub ochii mei. Drumul nu era lung, iar traficul destul de liniştit. Trecuse de momentul culminant, în care lumea se grăbea spre celula închisă a unui serviciu mediocru.
Taximetristul a oprit în dreptul teatrului, iar taxatorul a indicat doisprezece lei. Era destul de mult, faţă de biletul de aproape trei lei, cu autobuzul şi două staţii parcurse pe jos, distanţa pe care o faceam până la destinaţia mea. I-am întins banii şi mi-a acceptat doar zece lei.
De cum am coborât din masină, un tânăr cu înfăţişarea unui domn desprins din perioada interbelică, m-a rugat să-i acord două clipe să-mi vorbească. Am acceptat fără prea multă încântare şi i-am cerut să păşească cu mine prin teatru, iar atunci să-mi spună ce dorea. Timpul nu se pendula în favoarea mea.
- Ivan Augustescu, astfel mi s-a prezentat el.
Va urma.
