Capitolul II – Sunet de vioară (a doua parte)
O voce tremurândă şi feminină mi-a urat un „Bună” cât se putea de jovial, sub o formă numai de ea cunoscută.
- Bună şi ţie, Aine. I-am răspuns eu.
- Leila, ştii că ai primit rolul Julietei în piesa de teatru jucată în paşi de balet? Puteam distinge în cuvintele ei încântarea unui copil, care totuşi se adăpostea în trupul unei tinere.
- Da, m-a anunţat Flore zilele trecute. Păreţi mai bucuroase voi, decât mine. Şi într-adevăr erau.
- Nu fi prostuţă, te vrem iar pe scenă, asta-i tot. Deci, într-o oră eşti acolo?
- Sigur, o să încerc să ajung la timp.
Am închis telefonul grabită, sperând că vederea mea cu ea şi Flore va fi liniştită, lucru care nu obişnuia să se întâmple cu două făpturi pline de atâta spirit, ca ele. Debordau de fascinaţie şi jovialitate, încât trebuia să iei parte la întreaga şaradă a farmecului lor adolescentin. Să-ţi fi şi dorit şi niciuna nu ar fi putut să permită un moment de rătăcire sufletească, cât timp puteai să le auzi glasurile copilăroase.
Uneori fericirea lor reprezenta mult prea mult pentru condiţia mea de muritor închistat în realitatea brodată cu aţă roşiatică de pesimism. Dar ele îmi acceptau după-amiezile în care depărtarea devenea iminentă şi alegeam a-mi petrece orele fugare doar cu o ceaşcă de cafea şi câteva ţigarete, cărora le lăsam sărutări boeme.
Ceasul îşi rotea într-un mod alert baghetele timpului, păşind prin fiecare minut, secundă, cu graţia unor dansatori de tango. Se lăsa purtat pe mâini ale necunoscutului, fără a sta în acelaşi loc pentru mai mult de o bătaie de inimă. Iar acum nici măcar mie nu mi se mai supunea, ba chiar mă abandona nemilos, aruncându-mă în clipe târzii şi apăsătoare.
Mai era puţină vreme până la repetiţii, iar eu încă zăboveam în bucătărie, meditând la efemerităţi. De cum acel gând mi s-a aşezat printre celelalte, am tresărit speriată. Aveam să sosesc ultima, iar Cezar, regizorul urma să ridice tonul la mine, cerându-mi sever să adopt punctualitatea când venea vorba de pregătirile scenice cu el.
M-am repezit spre dormitorul meu, luând pragul camerei în picioare şi aproape dezechilibrându-mă. Câteva vorbe de duh mi-au scăpat, fără a realiza că nu obişnuiam să insult divinitatea cerească. Ajunsesem să ridic graba la nivelul unui păcat capital, răbdarea scăpându-mi mult prea devreme printre palme.
Pe tăblia de lângă oglinda din cameră stăteau răsfirate câteva cosmetice, un fard care adăpostea nuanţe ale pastelurilor, rujuri în care se măcinaseră culori trandafirii şi-o pudră palidă, aproape albă. Am tras scaunul şi m-am aşezat, începând să întind culoare pe ploapele sub care puteam să deosebesc întreaga reţea de vene albastre şi micuţe.
După ce am terminat momentul pe care îl consideram propria mea clipa de artă, am realizat că bluza înflorată se afla pe spătarul scaunului pe care mă rezemasem. Acum era un pic şifonată la o mânecă, câteva cute se formaseră, stricându-i un pic aspectul elegant. Dar nu mă îngrijoram, căci aveam să port un sacou subţire, dar totuşi tomnatic, care ascundea respectiva zonă. Era mult prea târziu să desfac şi să asamblez masa pentru călcat, aşa că nu-mi rămânea altă variantă.
Mă îmbrăcasem deja, astfel încât mai trebuia doar să iau cutia cu balerinii albi de pe şifonier. Însă nici urcată în pat nu reuşeam să-i cobor, înălţimea masivului mobilier aproape atingea tavanul.
Am fugit pe hol, încercând să ajung cât mai repede în bucătărie, acolo se aflau scaunele mari, cel din cameră era mult prea jos şi nu mă ajuta cu nimic.
Amoré se părea că renunţase la micul-dejun cu pâine, la care tânjise până să apar eu. Descoperise o nouă dragoste, perdeaua din bucătărie, căci îi ronţăia un colţ, molfăind într-o parte bucata fină de material. Stătea cu un ochi închis, concentrându-se şi focalizându-şi atenţia spre găurile create, în care i se prindeau colţişorii de pui. Era un deliciu să-l urmăresc cum persevera în a-mi distruge satinul care acoperea fereastra mare. Consideram că dându-i libertatea de a face tot ce dorea, urma să-i câştig încrederea. Fapt de care nu aveam să mă înşel.
În mod normal, m-ar fi deranjat ca o fiinţă să dea buzna în viaţa mea, cerându-mi să-i acord ocrotire şi atenţie, pentru ca apoi să înceapă a-mi explora şi în final, ruina diferite spaţii din apartament. Însa el nu avea glas, nu avea aşteptări, doar ochi rugători şi calzi.
Era prezent, dar totuşi într-un mod timid, în viata mea şi nu-mi greşise cu nimic. Nu puteam să-l desconsider din simplul motiv că apăruse fără a fi fost vestit, căci mă consideram justă în gânduri. Aşa că urma să-i ofer toată blândeţea de care dispuneam, fără să-i condiţionez impulsurile sau trăirile. Acestă decizie reprezenta singurul mod în care puteam să mă asigur că avea să mă iubească. I-ar fi fost imposibil să-mi îndrăgească vreouna dintre calităţile fără nuanţă şi şubrezite de atâta oboseală sufletească, iar defectele l-ar fi îndepărtat mai tare de mine. Cum nu aveam pentru cine să nutresc afecţiune şi cum nu exista nimeni care să-mi poată purta mie acest sentiment, aproape efemer, îi oferisem lui, fără să stie, rolul de confident al poveştilor mele ascunse şi străjer al dragostei nemărginite. Eram idealistă şi încercam să-mi ascund teama de oameni, fiinţe cu trup cald şi vise răutacioase.
Amoré a încetat a-mi ronţăi draperia, probabil se simţea vinovat pentru fapta comisă, şi-a înaintat nesigur şi speriat, spre mine. Parcurgea mica distanţă pe lângă picioarele mesei, iar astfel se asigura că se putea ascunde sub ea, în cazul unui gest necugetat de-al meu.
L-am lăsat să prindă curaj, chiar dacă ştiam că urma să pierd autobuzul aşteptându-l. Îmi trezea sentimentul unui pisoi matur, căci nu era jucăuş şi nici ochii nu-i sclipeau jovial.
Atunci când şi-a ridicat capul spre mine, privindu-mi mimica feţei cu o figură bănuitoare, precaută, am considerat că puteam să-i mângăi urechiuşele şi m-am întins zâmbitoare să-l ating. Nu s-a mişcat, cum credeam că avea să facă, ci a mieunat înţelegător şi-a început să-si lingă labele. Atunci mi s-ar fi părut naiv din partea mea să cred că mă îndemna să plec, asigurându-mă că o să fie bine, dar ulterior am înţeles că nu era doar un animal de companie, o făptură fără cuvânt. I-am sărutat căpşorul, cuprinzându-l în mâini şi-am tras scaunul după mine. Trebuia să mă grabesc, chiar dacă urma să iau un taxi. Mi-ar fi fost imposibil să mai prind autobuzul, pleca în trei minute, iar eu nici încălţată nu eram.
Am aşezat scaunul în dreptul şifonierului, în locul în care aproximam că se afla cutia cu balerinii albi, şi-am reuşit s-o iau de acolo. Pe viitor n-ar fi trebuit să le mai aşez atat de sus, din moment ce-n viaţa nu se afla niciun domn iubitor, care să-mi dedice atenţia sa, iar în acest caz, să-mi coboare pantofii. Dragul meu din scrisori era prins în rândurile pe care mi le întindea pe coli. Nu ştiam daca puteam să-l materializez, să-i dau cumva celălalt loc din patul meu, iar el să-şi întindă mâinile grijulii asupra trupului meu, într-un somn ce ne unea.
Am sunat pentru taxi, înainte să închid casa, şi i-am zâmbit pentru ultima oară, în acea dimineaţă, lui Amoré. Taxiul a ajuns în câteva minute, iar eu am urcat impacientată. Urma să îndur cea mai aspră mustrare pentru o tânără de vârsta mea.
Domnul de la volan şi-a aranjat oglinda, iar astfel puteam să mă văd şi eu în ea. Nuanţa piersicii din machiaj îmi accentua figura cu trăsături regăţene. Arătam şi inspiram capitală, nelinişte şi melancolie. Când i-am indicat locaţia spre care doream să mă ducă, un surâs uşor i-a cuprins buzele, l-am interpretat a fi nevinovat şi adolescentin. Gândurile cred că-i zburau la acorduri de pian şi-o tânără fără alură de actriţă, străduindu-se să-şi interpreteze rolul. Ce chinuitor i s-ar fi părut lui.
Bucureştiul se întindea la fel de obosit şi pătat cu suflete, pe sub ochii mei. Drumul nu era lung, iar traficul destul de liniştit. Trecuse de momentul culminant, în care lumea se grăbea spre celula închisă a unui serviciu mediocru.
Taximetristul a oprit în dreptul teatrului, iar taxatorul a indicat doisprezece lei. Era destul de mult, faţă de biletul de aproape trei lei, cu autobuzul şi două staţii parcurse pe jos, distanţa pe care o faceam până la destinaţia mea. I-am întins banii şi mi-a acceptat doar zece lei.
De cum am coborât din masină, un tânăr cu înfăţişarea unui domn desprins din perioada interbelică, m-a rugat să-i acord două clipe să-mi vorbească. Am acceptat fără prea multă încântare şi i-am cerut să păşească cu mine prin teatru, iar atunci să-mi spună ce dorea. Timpul nu se pendula în favoarea mea.
- Ivan Augustescu, astfel mi s-a prezentat el.
Va urma.
0 zumzete.:
Trimiteți un comentariu