Restart my heart.

Câteva zile au zburat, fără voia mea, în bătăi mici şi regulate de aripi, deşi eu terminasem ordinea în această cămăruţă. Mi-am cerut mai mult timp, temându-mă că poate n-am să mai închei acea perioadă vreodată, pentru că trebuia să mă liniştesc, să scap de anumite foi, să ard anumite lucruri, să sacrific câteva lucruşoare din mine. Şi-am reuşit, dragilor, după cum vă scriu aici.
Recunosc că-n orice clipă m-a pândit dorinţa de a scăpa, însă renunţarea înseamnă înainte de toate, întoarcere. Oare la ce aş putea să mă întorc, dacă nu la mine ? Iar după cum spunea cineva la un moment dat, eu nu sunt mai mult decât e blogul ăsta. Dacă vei vrea să-mi deschizi cândva cutia numită piept, în care roiesc atâtea nimfe, plimbându-se pe drumul coastelor, n-ai să găseşti mai mult decât se află aici. Tot ce-aş putea spune în veci zace pe jumătate viu printre aceste rânduri. Nu-ţi rămâne decât să înţelegi, să-mi cunoşti cuvintele, să cochetezi cu ele, căci am câteva caracteristici şi da, să te pronunţi singur : "Eu eram". Asta-n momentul în care mândrele mele litere legate nu te-au derutat prea tare. Însă-i greu să nu, ştiţi asta, sunt atâtea persoane prinse-n reţeaua de vene împăienjenită pe sub piele, încât nici eu nu le mai pot striga pe nume. Le cunosc pe săptămâni şi luni, pe anotimpuri apuse şi înecate în cer.
Dar acum nu mai contează toate astea, fiinţa mea creşte cu fiecare zi care moare. Nutresc sentimente necunoscute, n-am aşteptări şi mă aplec pe-o canapea, tot aici.
Ne scriem peste zecile de ore care o să se prelingă peste corpul vostru, peste momentele în care o să vă ascultaţi inima cum prezice următoarea bătaie a sa, parcă strigând-o.

Q : Iarna nu ar trebui sa răvăşească ?
A : Nu, dragule, priveşte felul în care te privesc şi-ai să spui că iarna-i doar o toamnă părăsită.