Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

Pe geamul de la cameră se formaseră fluturi din picături, care începuseră să-şi taie din aripi, încet încet. În casă nu era lumină, toate camerele se afundaseră într-o cenuşă a timpului. Totul părea neatins, doar ticăitul ceasului de pe hol se auzea asemeni unei bătăi sincopate. Parcă îngheţasem undeva între ieri şi azi, între decizia zilei de a înainta sau a sta pe loc. Mă aflam acolo, în patul meu, cu o viaţă confuză, nereuşind să-mi dau seama când o clădisem de fapt, ori de unde plecase existenţa mea.
Astrele îi dăduseră mamei un copil nelegitim, pe mine. Verdele-mi murdar din ochi nu semăna cu negrul soţului ei, iar părul castaniu ieşea în evideţă pe lângă blondul auriu al lui Diacon, tatăl meu din acte. El îi acceptase vina şi, implicit, pe mine. La început, până să devin o adolescentă, mă trata normal, ca şi cum sângele ce-mi alerga prin vene asemeni unui rândunici speriate era al lui.
Mama profesa actoria, era destul de renumită, poate şi datorită aventurilor sale, pe care nu se chinuia să le mascheze. Diacon încerca să mă ferească de orgiile la care, uneori, trebuia să iau parte. Era neputincios în faţa dorinţei Elizei, mama. Mi-aduc aminte că nu-i reproşa nimic, doar mă scotea din cameră când ea îşi făcea apariţia cu vreun regizor. Ştiu că avea un picior amputat, fusese militar de profesie. Se deplasa greu, dar asta nu-l împiedica să se joace cu mine. Cald şi blând din fire mă alinta Leli, iar eu zâmbeam de fiecare dată la auzul acelui apelativ şi-l cuprindeam in braţe, aproape dezechilibrându-l. Eliza, căci ea nu fusese de acord să-i spun mamă – era o femeie extravagantă - mi se adresa pe-un ton răutăcios, în zilele când stătea acasă. Mare parte din timp o petrecea prin turnee.
Sarcina aproape îi ruinase cariera, aruncând-o de pe scenă într-un pat de cameră, datorită durerilor. Probabil m-ar fi avortat, asta dacă Diacon n-ar fi fost împotrivă. Mi-era greu să-mi îmaginez cum putea să-mi poarte o aşa iubire paternă. Însă, cu timpul, am înteles şi de ce Eliza era legată de el, cel puţin moral. Avea acea căldură în mâini care nu-i permitea să fie un om rece. Era loial şi nu astepta acelaşi sentiment, mulţumit doar cu ce dădea, stătea împăcat cu sine că, măcar, gândul îi era bun.
Până în momentul în care decisesem să fug, reprezentase pentru mine singurul pilon de sprijin.
Trecând peste dispreţul pe care i-l purtam Elizei, aveam de ce să-i mulţumesc. De mică fusesem învăţată cu sexualitatea din viaţă, lucru care mă ajutase enorm in a fi dezinhibată, în meseria degradantă pe care o practicam.
Ora se plimbase, sărind de la şase la şapte, de parcă fusese purtată pe aripi de hârtie.
Lângă urechea stângă simţeam o respiraţie rece, asemeni unui oftat abţinut cu greu.
Amoré stătea nemişcat, doar urechile i se ciuleau la fiecare gest al meu, ori zgomot pe care îl făceam în pat.
M-am ridicat uşor de lângă el, mi-era tare teamă să nu-l trezesc, dar el a simţit golul şi-a fugit după mine, ascunzându-se printre picioarele mele. Cerea atenţie şi ocrotire.
- Oh, micuţule, deja ţi-era dor de mine?! L-am întrebat eu pe un ton grijuliu, mieros.
Spre surprinderea mea a mieunat şi s-a strâns mai tare, acoperindu-mi picioarele. N-am rezistat să nu-l mângâi, aşa că el a prins curaj şi s-a îndreptat spre bucătărie, înţelegând că nu avea să păţească nimic.
Cand am tras de uşă s-o închid, aceasta a scos un scârţâit accentuat. Întradevăr, balamalele ruginiseră. Se simţea absenţa unui bărbat în viaţa mea. Dar nu aveam de ce să mă plâng, nu puteam cere mai mult de la viaţă, atât timp cât nici eu nu dădeam ceva bun în schimb.
Mâhnirea sufletului cutreiera din fiinţă în fiinţă, plecând din acele piepturi cu tot ce fusese odată în interior. Căci fericirea era un târg de caritate anonim la care participai. Îţi coseai amarul sub forma unei eşarfe şi-o donai persoanei ce-ţi cuprindea mâinile, doar pentru un bilet pe care avea să scrie numărul de la coada la care te aşterneai să aştepti. Ucideai cu ochii orice văl de senitate ce îndrăznea să-ţi cuprindă vocea, privirea, însuşi lăuntrul, căci nu-l considerai transparent, ci bolnăvicios, o boală a existenţei. De-ar fi fost seninătatea o virtute aşa uşor de purtat pe clavicule, poate ne-am fi încumetat s-o aşternem cu propriile mâini pe acele oase măcinate de dor.
Ploaia încă stropea oraşul cu batistele ei umede de culoare albăstrie, le strângea uşor, lăsând să picure treptat apa de pe obrajii cerului. În bucătărie, mica mea companie de doar o noapte explora încăperea. Îl priveam, rezemată de tocul uşii, cu amuzament cum sărea de pe masă şi încearca să urce, sprijinindu-se de mânerul unui sertar, pe blatul unde ramânseseră câteva bucăţi de pâine neagră. Foamea era un instinct bun pentru el. Faptul că refuzase prăjituri din albuş şi cremă de lapte şi că îndrăznea totuşi să încerce din pâinea mult prea tare, mă făcea să-l consider şi mai drag. Firea lui era retrasă şi modestă, cumpătată. Atunci când m-a observat supraveghindu-l s-a oprit din drumul său spre masa pe care spera s-o apuce înainte să-l vad eu. Parcă micii nasturi din ochii lui m-au rugat să-l iert pentru îndrăzneala de a-mi inspecta bucătăria. A coborât cu atenţie şi s-a ascuns dupa un picior al mesei.
- Dragule, vino aici, l-am strigat eu! Dar încă stătea acolo, nereuşind să-şi învingă teama de a mă vedea. Gesturile lui mă descurajau şi-mi alimentau frica că nu avea să se ataşeze de firea mea. Încercam să fiu caldă cu el, chiar mă străduiam să-i arăt că nu-l luasem din milă, însă reprezenta o fiinţă fără cuvinte. Viaţa lui era scurtă, iar timpul şi răbdarea nu-mi permiteau să consider că voi putea nutri pentru el mai mult de o simplă afecţiune.
M-am aplecat spre el, luând în palmă bucăţile de pâine pe care le dorise şi i le-am întins. A avut curaj să se apropie doar căţiva paşi şi să-mi atingă mâna cu năsucul umed, fără a gusta din porţia de mâncare pe care i-o ofeream. În absenţa mea părea atât de încrezător şi viteaz. Văzându-l aşa speriat de dorinţa mea de a-l iubi, l-am lăsat liniştit să-şi deguste micul-dejun pe care eu nu apucasem încă să-l servesc.
Săgeţile ceasului se răsuceau cu iuţime, traversând fiecare cadran de zece minute cu o uşurinţă nemaiîntâlnită de orele deja stinse, anunţând momentul repetiţiilor de la teatru.
În depărtare cânta o voce masculină, boemă, care şoptea timid o poveste de amor între o domniţă mult prea tânără şi-un vice curaj să recunoască modul independent în care o iubea. Am fugit pe vârfuri, nici chiar atunci nu puteam să renunţ la uşurinţa din gesturi, şi-am apucat telefonul citind înainte literele de pe ecran: Aine.

Va urma.