Capitolul I - Lunile scrise

luni, 21 iunie 2010

Capitolul I – Lunile scrise

Aţi făcut din dragoste o afecere ordinară - Don Juan

Numele meu era Leila. Trăiam ca fotograf, actriţă şi, uneori, damă de companie. Amanţii trecători mă alintau Irine, poate, pentru că acesta-mi era denumirea de scenă, sau să-i spunem, cea din cearceaf. Apropiaţii nu-mi cunoşteau ultima „meserie”, destul de degradantă din privinţa lor, căci nu trăiam din prostituţia de lux. Nu avem orice clienţi şi nici oricâţi. La două săptămâni însoţeam câte un domn la o petrecere privată a unor cluburi de elita, formate în principal din oameni politici, bărbaţi. Conduita spunea să purtăm o mască, să uităm totul până dimineaţă şi să nu ne sărutăm plătitorii, iar noi respectam aceste trei reguli. Voiai sau nu, trebuia să te supui legământului de-a păstra plăcerile, în cuvinte, doar pentru tine. Câteodată, aveai prilejul de-a cunoaşte secrete de stat, pe care, de fapt te prefăceai că nu le-ai auzit. Niciuna din noi nu spunea ce poveste ascundea în interiorul trupului, aparent de fecioară, sau de unde venea. Vorbeam rar, iar atunci disimulam un accent mai bizar. Toate aveam câte un iubit, soţ, copil sau animal de companie. Cunoşteai aceste detalii după modul în care zâmbeam fiecare. Eu tindeam să cred că eram singura norocoasă, nu trebuia să spun nimănui poveşti brodate cu dantelă, ori să concep serate cu prietenele la ceai, căci nu deţineam decât patruzeci şi două de scrisori, mâzgălite de un oarecare bărbat ce mă iubea printr-un colţ întunecat al străzii.
Locuiam într-un apartament micuţ, primit de la un fost client care mă apreciase peste masură, un bătrânel de şaptezeci de ani, care nici măcar nu-mi ceruse să prestez servicii sexuale, ci doar compania şi bunul gust. Stăteam singură şi unicele persoane care alegeau să mă viziteze erau modelele anorexice, pe care le fotografiam frecvent, pentru cine ştie ce revistă de modă. Le îndragisem repede, erau plăcute ca fire, puţin prea retrase, însă ele îndurau o lume, asemeni mie, mult mai brutală. Atâtea bliţuri, pagini din ziare, partide de amor cu designerii, pe mine m-ar fi închis în schizofrenie.
În ziua aceea, când ajunsesem acasă, nu era nimic în cutia de corespondenţă. De o săptămână nu mai primisem nicio scrisoare. Iubitul meu anonim, căci aşa-mi plăcea să-l numesc, obişnuia ca la fiecare două zile să-mi trimită câteva rânduri pe-o coală albastră, împăturită într-un plic de-un alb murdar, acesta la rândul lui, prins c-o pamblică bleu. Îmi plăcea albastrul, iar el intuise acest fapt. Uneori, chiar şi când urma să fie lună plină, alegea să-mi scrie. El spunea că, atunci, oamenii sunt mai singuri şi speriaţi.
Nu ştiam cine putea fi, însă nici nu-mi doream să aflu. Era simplu, dacă aflam, încetam să-l mai iubesc în modul acela copilăresc. Tot iubire se chema, chit că-i atribuiam un cuvânt în plus sau în minus. Aveam multe legături cu oamenii şi, deseori, bărbaţii alegeau să-mi facă avansuri într-un mod elegant şi cat mai misterios. Lucru care nu mă deranja câtuşi de puţin. Mă mândream cu zâmbetul provocator şi mâna ce împingea trupul din faţa mea, într-un mod intangibil, atunci când (nu) eram platită pentru exact opusul.
Bărbaţii din societate nu prea aveau fantezii, mare parte din ei, erau lipsiţi de o oarecare pasiune, ce ar fi trebuit să fie debordantă, privind rangul lor social. Deseori „Masca”, impresarul, încerca să ne ofere clienţi cât mai respectuoşi, care nu aveau pretenţia la o partidă de amor. Faţă de restul proxeneţilor, deşi el nu reprezenta orice dame, păstra o relaţie de amiciţie cu noi. Toate ne aflam acolo din propria dorinţă, el era doar legătura şi persoana ce ne conducea spre elită.
Între plătitori exista mereu o competiţie. Nicolas, domnul pe care îl însoţisem cel mai frecvent, mă alegea datorită modului în care-i purtam noroc la cărţi, spunea el. Mi-aduc aminte că-şi aşeza scaunul în faţa canapelei pe care eram rezemată, iar eu-i spuneam doar atât: „Mizaţi, în principal, pe cartea a treia.”. Şi el mereu făcea astfel, mâna aparţinându-i dânsului. Nu pierduse niciodată, asta până în acea seară, seara în care trebuia să mă aştepte acasă o scrisoare de la iubitul meu anonim, dar care, din păcate, nu sosise şi poate nici nu avea să mai ajungă în mâinile mele.
Nu înţelegeam unde greşisem mutând toate piesele pe tabla de şah, după voia mea. El reprezenta doar un pion ce-mi stătea la îndemână, puteam să-l jertfesc în orice moment, din simpla plăcere. Mă întrebam dacă aştepta, cumva, un răspuns din partea mea? Dacă da, atunci, greşise persoana pe care trebuia s-o admire.
Răbdarea-mi părea să se stingă uşor până la miezul nopţii. Acum era asemeni unui parfum ce înceta să mă mai învăluie, lăsând evidentă doar aroma pielii.
Mă răsuceam printre cearceafuri, deşi ceasul indica ora unsprezece şi şaispreceze minute, noaptea. Prevesteam o viitoare durere de cap, căci plopul de afară nu-mi dădea pace, ciocănea în geamul de la bucătărie cu mare ardoare, iar vântul nu înceta a-l provoca mai tare. Durerea din gât şi starea de nervozitate uşoară ma îndemnau să ard o ţigara din cele rămase. De îndată ce aprinsesem micul viciu, fumul ei şi săgetase rapid aerul, asemeni unei păsări măiestre ce-şi ascundea veşnicia sub aripi.
În spatele vălului gri, formele feţei mi se pierdeau superficial, văzându-se doar ochii de-un verde împăienjenit. Scrumiera, deja plină de atâta praf mort, se rezema, ca şi picând, de colţul mesei triunghiulare pe care o loveam în joacă. Gestul meu continuu, aproape făcea bietul obiect să cadă şi să împrăştie tot scrumul pe covorul vişiniu. Zâmbeam ridicând privirea de jos, evitând a-mi vedea chipul în oglinda din faţa patului. Câteva linii fine işi făcuseră apariţia în colţul zâmbetului pe care-l schiţam uneori, iar asta-mi aducea aminte că timpul nu era majordomul meu, poate doar trăsura în care călătoream mereu şi mereu, în aceleaşi vieţi. Oftasem migdalat, profitând de ocazie pentru a stinge ţigara pe jumatate. Din trufie alegeam să nu le fumez complet.
Afară, strada era ticsită cu bălţi mari şi rar vedeai câte un picior să le evite ori să calce, din neatenţie, prin ele. Era doar prea solitar anotimpul.
Cineva bătuse de două ori la uşa, fugind apoi pe scările denivelate ale blocului.
Tălpiile sale îmi păreau că se aud în continuare, desenând acel mers nesigur şi incoerent, ce avea să fie tipic pentru bărbatul respectiv, bănuiam eu. Ştiam, încă de la primul pas, cine trebuia să fie pe strazi, cine-mi ciocănise grăbit, de parcă soarta nu-i dăduse decât două încercari, iar tot ce-i rămăsese era dispariţia în ultimul moment.
Deschizând uşa, am văzut aşezată pe covoraşul din faţă o foaie de caiet dictando, arsă puţin pe margini şi parfumată cu aceeaşi aromă pe care o purtam şi eu la gât.
Cuvintele aruncate spuneau astfel:

„Scumpa mea,
Iartă-mă că aleg a-ţi scrie aşa tardiv şi că, probabil, îţi frâng somnul din noaptea aceasta tulburătoare.
Ţi-am pus pe-acestă coală, câteva indicii, spre-un „lucru” ce-ţi va aduce scintilaţia din ochi. Urmează-le cu nădejde. La trei blocuri depărtare de locul în care eşti acum, se afla o bancă lângă o masă de piatră. Pe masă ai să găseşti scrisoarea-n care mi-am tipărit iubirea, iar sub bancă, dovada afecţiunii mele incalculabile.
N.”


Scrisul era dezordonat, cel mai probabil, emoţiile puseseră stăpânire pe mâna lui în momentele în care o redactase. Am stat pe loc câteva clipe, timp în care să decid dacă urma sau nu să merg, iar apoi am luat-o la goană prin ploaie. Apartamentul meu era situat la etajul unu şi eu n-aveam mult de coborât.
Afară, ploaia părea să dorească a-şi face apariţia în decorul sobru de noiembrie. Norii se întâlniseră prin înaltul cerului şi discutau zgomotos, ţipând unul la altul. Fulgerul se răsucea şi el, începându-şi baletul şi coborând din piruete, în diferite locaţii ale cartierul, ca şi cum acea mica bucată de pământ era scena lui prăfuită.
Pe alei nu era nimeni, doar în spatele meu câţiva copii fugeau în scările blocului, adăpostindu-se de picături şi râzând de ţinuta mea golaşă.
Ştiu că mi-au trebuit doar câteva minute să ajung în faţa acelui bloc. Şi întradevăr, pe imensul bloc de piatră sculptat sub forma unui pătrat se afla o scrisoare, de data aceasta plicul fiind roz şi funda verde, iar sub bancă un coşulet împletit şi acoperit cu o pătură galbenă. Când am dat la o parte materialul moale, mâinile ude au aruncat câteva picături pe micul ghemotoc de blană ce se afla acolo. Două urechiuşe s-au mişcat şi corpul micuţului suflet s-a strâns şi mai tare, ferindu-se de răceala palmelor mele. Era un pisoi gri vărgat. L-aş fi lăsat acolo, neiubind animalele, dar mieunatul lui speriat mi-a făcut inima miere. Acum era al meu, fostul proprietar considerând că eu aveam să primesc dragostea lui în felul acesta. Probabil l-aş fi jignit dacă-l abandonam acolo.
Ploaia se înteţea văzând cu ochii şi simţind-o lovind pielea. Norii se avântau pe mătasea picurată cu stele, acoperind-o cu-un satin de-o culoare şi mai închisă, izbindu-se unii de alţii ca într-o bătălie pentru tron, cerul.
Am aşezat scrisoarea în coşuleţ şi pisoiul şi-a pus capul pe ea, de parcă acea hârtie i-ar fi dat senzaţia că o să fie în siguranţă. Probabil că îi şi dădea, doar era din partea fostului stăpân, domnul ce alesese să mi-l dăruiasca. Eram curiosă cum putea să-mi explice, în acele rânduri ce se aflau în plic, motivul cadoului său. Înţelegeam de ce alesese să schimbe nuanţa hârtiei şi a fundei, decizia lui reprezenta maturizarea sentimentelor. Rozul pal, împreunat cu verdele pătrunzător simbolizau speranţa pentru o iubire în tăcere. Aştepta un răspuns din partea mea, un gest, astfel încât să-i arăt că-l apreciez măcar puţin, deşi, cred eu, cunoştea prea bine firea mea. Atunci, îmi cerea imposibilul, să doresc necunoscutul, ori asta mi-era cu neputinţă. Necunoscutul nu putea decât să mă cuprindă în jocul lui, ca-ntr-un dans al Drăgaicelor, nelăsându-mi suficientă crezare ca să-i acord sentimente de afecţiune. Nu fusesem clădită într-o aşa manieră.
Motănelul a început să plângă, în felul său. Se părea că ploaia ajunsese şi la el, deşi stătea acoperit. M-am aplecat repede spre coş, să-l ridic pe pisoi, iar el şi-a scos chipul de sub aşternut, fixându-mă cu ochii de-un gri lăptos. Îmi aducea aminte de mama, fapt ce nu-mi făcea plăcere. Deasupra capului meu o bătrânică deschisese geamul adresându-mi-se pe-un ton matern:
- Mamă, nu mai sta în ploaie, Domnul n-o să-ţi mai dea copii.
Am râs în sinea mea şi-am luat-o la fugă cu noul meu prieten, ignorând spusele acelei doamne.
Când am intrat în apartament aerul cald m-a făcut să mă cutremur pentru câteva momente, dându-mi înţepături în tot corpul. Simţeam cum, din loc in loc, stropii deveneau bolduri, învăluindu-mă într-o stare de abandon. Pe masă stăteau aşezate câteva prăjituri cu lapte, m-am gândit că animăluţului au să i se pară bune. L-am luat în braţe şi el s-a strâns la pieptul meu. Tremura, de frica. Sărmanul suflet chinuit.
A refuzat să mănânce când i-am întins o bucăţică de prăjitură, fapt ciudat, căci crema te izbea cu aroma ei. Până şi eu n-aş fi reuşit să spun: „Nu”.
În coş, scrisoarea era pătată de apă, câteva bucăţi din ea se umflaseră ca şi cum erau făcute din blat proaspăt copt. Speram, totuşi că aveam să desluşesc cuvintele prin cerneala întinsă pe alocuri. Rândurile spuneau astfel:

„Draga mea Leila,
Nădăjduiesc din tot abisul meu că ai să mă scapi de povara pe care-o simt. Eşti mâhnită că nu ţi-am pus mai repede câteva fraze pe-o coală, iar asta mă usucă de durere, scumpa mea. Îţi cer iertare într-un mod solemn, întinzându-ţi un suflet în mâinile calde, nu doar al lui Amoré, căci aşa sper că-ai să-l strigi când vrei să-l mângâi, ci şi pe-al meu. Mă pun în faţa ta şi-mi plec ochii pentru verdele zdrenţuit din privire. Am ales a-ţi scrie aşa târziu, lăsându-te pustiită, fără mine şi dorinţa de a te iubi, pentru a vedea dacă-ai să-mi duci dorul. Dar, vezi tu, domniţa mea, într-un târziu am ajuns să-ţi simt eu lipsa. Te-am văzut zilele trecute, părăseai un restaurant. Mi-ai părut singură, de parcă nimeni nu s-ar fi înteresat de edenul sau matca focului din viaţa ta. Cum ţi-e soarta-n teatru?
Zvonurile spun că ai s-o joci pe Julieta în balet. De-aş fi ştiut c-ai crescut într-o astfel de şcoală, atât de subţire în fiinţă, poate te-aş fi înţeles de la început. Aş comite un păcat daca-aş zice că mi-ai părut o făptură blândă, însă undeva departe de acele măşti de argint ce le pictezi în faţa oamenilor, sălăşluieşte tânăra pe care-o iubesc. Ah, de-ar avea cuvântul dragoste şi-un verb. Ştii, iubiri sunt multe, dragoste-i doar una. Încearcă să numeri iubirile şi-ai să poţi, însă dragostea rămâne singură. Acum te las scumpa mea, mă duc să-i vorbesc lui Amor, să-i povestesc de tine, am să-l pregătesc pentru venirea în viaţa ta. Iubeşte-l, dar nu ca pe mine. Promit a-ţi aduce mai des cuvinte îmbibate cu amor.
N. ”


Amoré, în felul acesta dorise să-l numesc, stătea lângă picioarele mele, dormind pe cearceaf. Nu ştiam când ajunsese acolo, ori de unde alesese să se apropie aşa brusc de mine. Era posibil să fie doar obosit şi să tânjească după căldura corpului meu.
L-am cuprins în mâini, era doar un pui, dorind să-l aşez pe o pernă şi-a tresărit la răceala strânsorii mele.
Noaptea-şi întindea mantaua peste geamul meu, lăsând camera în beznă.
- Timpul să dormim, puiule.

1 zumzete.:

{ Jimmy } at: 31 martie 2011, 22:33 spunea...

damn,i want more.:)

Trimiteți un comentariu