Patul cu trei cearceafuri
Dragostea pe latineşte se spune “amor”, dar din ea se naşte moartea şi înaintea ei griji care rod, jale, capcane, vicleşuguri, remuşcări. – Don Juan
Prolog
Amoré se plimba agitat prin cameră, legănându-şi capul pe melodia ce izbea pereţii şi revenea în urechiuşele lui ascuţite. Oftam privindu-l, iar el ştia prea bine de ce. Întelegea că Matei nu avea să se mai întoarcă, căci papucii lui de casă nu se mişcaseră dintr-un colţ al holului de patru zile. Seara trecută, de dorul lui, Amoré dormise pe ei, lăsându-mă singură în patul ce-mi părea atât de pustiu în esenţă. Era propriul lui mod de a-mi spune că am greşit, mă punea să înfrunt singurătatea.
Lipsa lui Matei se simţea, deşi tare greu mi-ar fi fost să-i recunosc. Îl dezlegasem de mine şi aţa roşie, ce statuse prinsă de sufletele noastre, alesesem s-o vând în regatul moliilor. Speram, totuşi, că acele creaturi ce-mi ieşeau din suflet sub forma unor şerpi, să nu reprezinte conştientizarea nenorocirii, ci doar o zi în care depresia mă îmbrăţişa.
În bloc se auzeau paşi, poate chiar grăbiţi, urcând scările. Amoré încerca să asculte sunetul lor, ritmul îi era familiar.
Soneria scoase un clinchet fără vlagă, mâna ce o apăsa era trista. Am privit cum ochii micul meu pisoi clipesc nebuneşte, încercând să-mi spună: „S-a întors la tine.”.
Pătura mi-a căzut pe jos şi tot ce-am văzut, în acele câteva secunde în care alergam grabită spre uşa, a fost chipul meu palid şi părul proaspăt tuns. Îl sacrificasem, doar de dragul lui. Îl tăiasem cât mai scurt pentru a-mi arăta, mie, că dragostea lui nu-mi trebuia spiritual, ci doar moral. Astfel îi declaram: „Adio!”.
Degetele persoanei din spatele uşii au mai apăsat o dată butonul ce mă anunţa că cineva mă asteapta dincolo de micul meu apartament. Am deschis încuietoarea şi, subit, două braţe m-au tras spre ele, cuprinzându-mă.
- Ivan, am exclamat eu!
0 zumzete.:
Trimiteți un comentariu