Nu e vis, e viaţă.

Mi-aduc aminte că prima oară când m-a întrebat o persoană, în modul acela serios, ce vreau să fiu când mă fac mare am zis doar atât : Vreau să fiu ca Esca ! şi-am zâmbit.
Dorinţa mea s-a conturat în timp, păstrând notele principale şi tot ce-am câştigat pe parcursul copilăriei, a fost mai mult şi mai mult entuziasm. Voiam să cresc odată, să ajung acolo, în locul acela, iar acum simt că nu mai e mult. 2 ani. S-au dus aproape 10 de când tot aştept, ce mai reprezintă aceştia rămaşi ? Poate muncă, cu siguranţă muncă.
Când răspund lumii ce m-am hotărât, primesc un "baftă" spus sincer şi-o încredere ce-mi înconjoară interiorul. O să fiu cine vreau ! Pot, căci voinţă am cel mai mult.
Momentan, am inceput prin a mă înregistra pe forumul facultăţii, apoi vor urma textele, criticile, progresele, pregătirile, emoţiile, admiterea şi intrare. Persoanele apropiate spun că sunt mult prea sigură c-o să-mi croiesc viaţa în felul acesta. Şi recunosc, varianta negativă nu există pentru mine. E tot ce-am vrut, parcă aş fi fost născută pentru asta. Câteodată am impresia că vocea mea capată un alt timbru când vorbesc despre planurile mele.
Mulţi ar zice că-s prea încrezătoare, dar uite ce-mi pasă mie.

O melodie în spirit.