Emil Cioran si depresiile lui.

De ceva vreme m-am apucat sa citesc ce-mi trebuie pentru admiterea la jurnalism si i-am cerut parerea si profului de romana. Recomandarea lui a fost sa fac in fiecare zi rezumatul unui text/fragment/roman/etc. Ok. Azi, din intamplare cautam ceva de citit si am zis sa incerc sa fac rezumatul unui fragment din scrierile lui E. Cioran. Am ales "Pe culmile desperarii" necrezand ca ma va afecta asa mult lectura. Nici nu stiu cum sa explic, pur si simplu a fost ciudat. Sentimentul pe care mi l-a transmis mi-a taiat orice zambet, orice speranta sau vis. Nu ma asteptam, am mai citit de Cioran, dar niciodata nu m-a influentat in felul asta, ori poate trec eu prin cunoscuta depresie de toamna si acum sunt mai vulnerabila decat de obicei. Toamna mereu mi s-a parut frumoasa, tocmai pentru ca e asa goala de viata si culoare, e pe moarte, e suferinda, e arta pura. Apoi, am incercat sa evit si sentimentul de vinovatie, care ma cuprinde, insa nimic nu pare sa-l clinteasca din loc, el inca ramane acolo punand stapanire pe mine.

Există două feluri de a simţi singurătatea: a te simţi singur în lume şi a simţi singurătatea lumii. Cînd te simţi singur, trăieşti o dramă pur individuală; sentimentul părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniştile subiectivităţii tale. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămînînd în aceeaşi dramă lăuntrică.
[...]
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. Pe culmile disperarii - Emil Cioran.