Noiembrie plânge de dor.

Garsoniera mea plină de atâta praf al dorului intră în curăţenie generală. În câteva zile o s-o găsiţi la fel de primitoare şi redecorată cum era odată, cu toate tablourile ei prinse de pereţii sufletului. Până atunci vă urez după-amieze plăcute cu ceai.

We are fated to pretend.

Trei ceasuri gri s-au năpustit zilele astea asupra mea, începând cu dimineţile plăcute pentru irişi, ori cu cele în care ploaia înainta rapid, lovind pământul, dar sfârşind şi cu vălul de negură şi anxietate îmbrăcat de interiorul meu. Am gustat ieri dintr-o cafea ce-a îndrăznit să-mi scape din mâinile reci, mâini pe sub care vene de culoare albăstrie plimbă lichidul numit "viaţă". Pentru ca mai apoi să-mi cuprind neputinţa între ploape, sfărmând-o încet, ca pe-o durere mută ce încearcă a ţipa.
Mi-e frig pentru că sunt pustie, pentru că toate emoţiile pe care le îmbrac sunt subţiri şi nu-mi servesc la nimic, doar eşarfe de matase-n plină toamnă.
Oh, simplă zi în care mă simt atât de prinsă în strânsoarea claviculelor, a coastelor, un pian al inimii care se strânge până-mi cântă câteva sonete înegrite de tristeţe.

P.S. Medalionul meu încă nu are o poză anume, poate aşa o să rămână, fără vreun chip.



Ea are aerul plin de îngeri. - N. Stănescu

Thé au jasmin et destiny.

Am pierdut ceva vreme pe marginea unui scaun, privind peisajul amar şi mireasma umidităţii ce se învârtea pe afară. Gândurile m-au purtat pe holuri cu surâsuri şi-un chip copilăros cu gropiţă în bărbie mi-a arătat ochii săi sculptaţi în culoarea lemnului de castan, încă verde. Dar nimic din toată această şaradă a interiorului nu s-a comparat cu parcurgerea acelui drum, veşnic şi sacru, între indiferenţă şi o picătură de culoare în obraji.
Seara începe să se sprijine pe geamul meu care suspină după puţină căldură. Mie nu-mi rămâne decât să mă întorc la ceaiul de iasomie ce-şi înalţă zmeul desenat din aburi în susul camerei. Madame Bovary mă aşteaptă şi ea, printre pagini, să se lase iar descoperită.

Accentul lui e lovely. < 3

Foyer.

Tare dor o să-mi fie de chiria asigurată pe blogspot şi tare dor de micuţa mea garsonieră, în care mă obişnuisem să trăiesc, aşa cu toate aromele mele de ceai oriental şi draperiile albe, brodate manual. În curând mă mut dragilor, în două-trei săptămâni o să-mi duc toată agoniseala de mătăsuri într-un apartament pe com. Nici un an nu am de când beau din ceşti albastre pe veranda acestui cămin, dar am decis, plec de aici într-un cartier mai mare, în care pot să am sârmă unde să-mi întind gândurile pudrate cu balsam. Nu fiţi trişti, căci n-am să pierd nicio cutie cu porţelanuri, iar noi o să ne vizităm în continuare, păşind într-un decor la fel de boem. Nu va dispărea nimeni din agenda legată cu dantelă, toţi veţi sta acolo, în aceleaşi locuri pe care le frecventaţi chiar acum, pe aceleaşi canapele înflorate, doar că în alte camere, în altă casă.
Am decis prin vară să-mi schimb căminul, nu pentru că acesta nu-mi mai plăcea de fel. Doar că-mi sunt necesare mai multe încăperi, în care să-mi primesc viitorii amici de serate, un balcon mai spaţios, pe care să-mi citesc revista literară în tihnă şi-o cămăruţă în care să-mi ţin bolurile cu tei măcinat. Acestea fiind spuse, promit să mai agăţ din când în când câte o fotografie pe-un panou. Aveţi grijă de voi !
Cu drag,
Í.

Emil Cioran si depresiile lui.

De ceva vreme m-am apucat sa citesc ce-mi trebuie pentru admiterea la jurnalism si i-am cerut parerea si profului de romana. Recomandarea lui a fost sa fac in fiecare zi rezumatul unui text/fragment/roman/etc. Ok. Azi, din intamplare cautam ceva de citit si am zis sa incerc sa fac rezumatul unui fragment din scrierile lui E. Cioran. Am ales "Pe culmile desperarii" necrezand ca ma va afecta asa mult lectura. Nici nu stiu cum sa explic, pur si simplu a fost ciudat. Sentimentul pe care mi l-a transmis mi-a taiat orice zambet, orice speranta sau vis. Nu ma asteptam, am mai citit de Cioran, dar niciodata nu m-a influentat in felul asta, ori poate trec eu prin cunoscuta depresie de toamna si acum sunt mai vulnerabila decat de obicei. Toamna mereu mi s-a parut frumoasa, tocmai pentru ca e asa goala de viata si culoare, e pe moarte, e suferinda, e arta pura. Apoi, am incercat sa evit si sentimentul de vinovatie, care ma cuprinde, insa nimic nu pare sa-l clinteasca din loc, el inca ramane acolo punand stapanire pe mine.

Există două feluri de a simţi singurătatea: a te simţi singur în lume şi a simţi singurătatea lumii. Cînd te simţi singur, trăieşti o dramă pur individuală; sentimentul părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniştile subiectivităţii tale. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămînînd în aceeaşi dramă lăuntrică.
[...]
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. Pe culmile disperarii - Emil Cioran.