Flori de cireşMă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam. – N. Stănescu
Stau şi te privesc în albastrul pur ce-mi îneacă simţurile. Burniţa se transformă într-o ploaie ce-ţi spală chipul pe care stă pictată o fericire surdă. Zâmbetul stângaci e felul tău de a-mi spune că nu vrei să-mi dai drumul la mâna şi că ar trebui să rămânem sprijiniţi de acelaşi cireş, înflorit ca atunci. Ştii, şi-acum te văd alergând spre mine în teneşii cu şireturi negre. Erai doar un copil, iar eu eram şi mai copilă.
Mi-aduc aminte că soarele stătea agaţat de cer de parcă l-ar fi prins cineva cu o pioneză transparentă. Cireşii înfloriseră, iar mai ne adora cu razele sale proaspete. Capul meu era rezemat pe umarul tău de fecior şi tu mă priveai cu acel chip părintesc, grijuliu, fardat cu un sentiment patern.
- Victor ce are ? Spusesem eu pe o voce blajină asemeni unei răsuflări.
N-ai ezitat să-mi zambeşti şi mi-ai mângâiat părul în felul în care nici mama nu reuşea.
- Eşti aşa copilă ! Ai râs timid preţ de câteva secunde, atât încât sa nu mă supere gestul. Cunoşteai prea bine inocenţa ce-mi alerga prin vene.
Te-am cuprins de mijloc şi gestul meu te-a surprins de parcă era prima oara când reacţionam în felul acela. Iar tu ai încercat să razbaţi mai departe de figura caldă ce-mi era caracteristică şi să ajungi în înteriorul sufletului meu, însa spiritul tău tânăr nu reuşea să-nţeleagă ce secrete naive ascundea lăuntrul meu.
- Victor, tu câte primăveri ai strâns până acum ? Am îndrăznit eu să te întrerup din visare, ridicând ochii spre tine şi părăsindu-ţi braţele tinere.
- Doar nouă, scumpa mea.
- Şi eu de ce am doar cinci veri ?
- Pentru că eşti mai mică decat mine. Ai spus tu pe un ton aproape spart, trist.
Cuvintele tale m-au făcut să-mi încreţesc fruntea în modul acela infantil si supăracios, dar tu mi-ai sărutat obrajii si culoarea rozelor s-a aşezat pe ei.
- Ai să mă iubeşti toate primăverile tale ? Ochii mi s-au înmuiat şi am intors capul departe de tine, nu voiam să mă vezi aşa slabă de înger.
- Sigur ca da. De când m-am născut, aşteptam venirea ta pe lumea.
- Daria o să-l iubeasca mereu pe Victor.
Ai căutat ceva în buzunarul camaşii în carouri şi de-acolo ai scos un medalion argintit pe care mi l-ai întins. Lănţişorul era puţin cam lunguţ, însa ce stătea prins de el conta cel mai mult.
- Desfă-l ! M-ai îndemnat tu înmânândundu-mi bijuteria.
Am încercat cu degetele firave să-l deschid, dar medalionul părea să mi se opună.
- Daria nu poate, e prea mică. Poţi să razi de ea, dacă vrei. Şi un oftat mi-a scăpat fără să bag de seamă.
- Vrei să te ajut ?
N-am avut timp decât să gândesc că „da”, căci mâinile tale le-au cuprins pe ale mele şi am deschis, împreună, micul obiect preţios. În interior, pe cei doi pereţi ai medalionul stăteau lipite pozele noastre. Nu ştiam nici când ţi-l dăduse bunica ta, căci al ei fusese, nici când avusesei timp să lipeşti fotografiile acolo. Toate după-amiezile le petreceai cu mine, doar câteodată plecai la bucătarie pentru nuci, lăsându-mă sa te aştept pe iarba din curtea casei. Însă, întotdeauna nu întarziai să apari exact când te doream lânga mine.
Acum privesc irişii tai albaştrii şi-mi dau seama că sunt mai frumoşi decat toate nuanţele de culoare pe care le încercasem în desenele mele.
Ploaia s-a oprit, soarele se avânta dincolo nori, iar Sophie cântă liniştită în leagăn, în timp ce pe noi ne mângâie petale de cireş,
