Lanuri blestemate

Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?! - N. Stănescu

Domnişoara cu ciocolată măcinată-n irişi s-a întors în blogosferă. Adevărul este că mi-a trebuit ceva vreme să-mi adun curajul şi să-l fac buchete-bucheţele. A fost de parcă cineva îmi împrăştiase penele pe care le purtam, chiar pe-un camp, iar eu rămăsesem pustie, fără vreo haină pentru emoţii. Fapt pentru care am fost nevoită să le adun, pe rând, din acele imense lanuri blestemate. Blestemate, căci mă tot răneau în legănarea lor, în nonşalanţa cu care-mi stăteau în cale, în răutatea înverşunată pe care o afişau atunci când încercam să-mi recuperez penele din argint. Oh, dragilor, pentru asta îmi trebuia o fărâmă în plus de răbdare, fărâmă pe care însă n-o deţineam şi de unde s-o fur, cine să mi-o împrumute? Aşa că mi-am cusut în fiecare lună acel firicel sublim, cu andrele împrumutate şi-astfel am învăţat să mă croiesc, să-mi săvârşesc singură existenţa. De ce să aştept după un dar al destinului? Daca acesta nu mai avea să vină?

Acestea fiind spuse, nu am de gând să-i pictez iarăşi chipul dragului meu blog, fiindcă-mi pare c-a rămas prins şi legat de clipa în care l-am abandonat, fără vreo remuşcare a sufletului. Recunosc, l-am lăsat să troneze singur, să-i mănânce timpul din frumuseţe, să-i ardă necunoaşterea veşmintele. Însă el m-a aşteptat în linişte, ştiind că urma să-l îmbrăţişez cu aceeaşi candoare precum la început, poate chiar îmbibată cu dor şi dorintă de iertare. Sper de asemenea, că şi voi îmi veţi scuza absenţa mişelească şi că aveţi să vă avântaţi în micul meu magazin cu vise de bucureşti.

Plecând să "bucătărească" ceva,
Íoana.

Lenka-Everything at once.

Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

Capitolul II – Sunet de vioară (prima parte)

Pe geamul de la cameră se formaseră fluturi din picături, care începuseră să-şi taie din aripi, încet încet. În casă nu era lumină, toate camerele se afundaseră într-o cenuşă a timpului. Totul părea neatins, doar ticăitul ceasului de pe hol se auzea asemeni unei bătăi sincopate. Parcă îngheţasem undeva între ieri şi azi, între decizia zilei de a înainta sau a sta pe loc. Mă aflam acolo, în patul meu, cu o viaţă confuză, nereuşind să-mi dau seama când o clădisem de fapt, ori de unde plecase existenţa mea.
Astrele îi dăduseră mamei un copil nelegitim, pe mine. Verdele-mi murdar din ochi nu semăna cu negrul soţului ei, iar părul castaniu ieşea în evideţă pe lângă blondul auriu al lui Diacon, tatăl meu din acte. El îi acceptase vina şi, implicit, pe mine. La început, până să devin o adolescentă, mă trata normal, ca şi cum sângele ce-mi alerga prin vene asemeni unui rândunici speriate era al lui.
Mama profesa actoria, era destul de renumită, poate şi datorită aventurilor sale, pe care nu se chinuia să le mascheze. Diacon încerca să mă ferească de orgiile la care, uneori, trebuia să iau parte. Era neputincios în faţa dorinţei Elizei, mama. Mi-aduc aminte că nu-i reproşa nimic, doar mă scotea din cameră când ea îşi făcea apariţia cu vreun regizor. Ştiu că avea un picior amputat, fusese militar de profesie. Se deplasa greu, dar asta nu-l împiedica să se joace cu mine. Cald şi blând din fire mă alinta Leli, iar eu zâmbeam de fiecare dată la auzul acelui apelativ şi-l cuprindeam in braţe, aproape dezechilibrându-l. Eliza, căci ea nu fusese de acord să-i spun mamă – era o femeie extravagantă - mi se adresa pe-un ton răutăcios, în zilele când stătea acasă. Mare parte din timp o petrecea prin turnee.
Sarcina aproape îi ruinase cariera, aruncând-o de pe scenă într-un pat de cameră, datorită durerilor. Probabil m-ar fi avortat, asta dacă Diacon n-ar fi fost împotrivă. Mi-era greu să-mi îmaginez cum putea să-mi poarte o aşa iubire paternă. Însă, cu timpul, am înteles şi de ce Eliza era legată de el, cel puţin moral. Avea acea căldură în mâini care nu-i permitea să fie un om rece. Era loial şi nu astepta acelaşi sentiment, mulţumit doar cu ce dădea, stătea împăcat cu sine că, măcar, gândul îi era bun.
Până în momentul în care decisesem să fug, reprezentase pentru mine singurul pilon de sprijin.
Trecând peste dispreţul pe care i-l purtam Elizei, aveam de ce să-i mulţumesc. De mică fusesem învăţată cu sexualitatea din viaţă, lucru care mă ajutase enorm in a fi dezinhibată, în meseria degradantă pe care o practicam.
Ora se plimbase, sărind de la şase la şapte, de parcă fusese purtată pe aripi de hârtie.
Lângă urechea stângă simţeam o respiraţie rece, asemeni unui oftat abţinut cu greu.
Amoré stătea nemişcat, doar urechile i se ciuleau la fiecare gest al meu, ori zgomot pe care îl făceam în pat.
M-am ridicat uşor de lângă el, mi-era tare teamă să nu-l trezesc, dar el a simţit golul şi-a fugit după mine, ascunzându-se printre picioarele mele. Cerea atenţie şi ocrotire.
- Oh, micuţule, deja ţi-era dor de mine?! L-am întrebat eu pe un ton grijuliu, mieros.
Spre surprinderea mea a mieunat şi s-a strâns mai tare, acoperindu-mi picioarele. N-am rezistat să nu-l mângâi, aşa că el a prins curaj şi s-a îndreptat spre bucătărie, înţelegând că nu avea să păţească nimic.
Cand am tras de uşă s-o închid, aceasta a scos un scârţâit accentuat. Întradevăr, balamalele ruginiseră. Se simţea absenţa unui bărbat în viaţa mea. Dar nu aveam de ce să mă plâng, nu puteam cere mai mult de la viaţă, atât timp cât nici eu nu dădeam ceva bun în schimb.
Mâhnirea sufletului cutreiera din fiinţă în fiinţă, plecând din acele piepturi cu tot ce fusese odată în interior. Căci fericirea era un târg de caritate anonim la care participai. Îţi coseai amarul sub forma unei eşarfe şi-o donai persoanei ce-ţi cuprindea mâinile, doar pentru un bilet pe care avea să scrie numărul de la coada la care te aşterneai să aştepti. Ucideai cu ochii orice văl de senitate ce îndrăznea să-ţi cuprindă vocea, privirea, însuşi lăuntrul, căci nu-l considerai transparent, ci bolnăvicios, o boală a existenţei. De-ar fi fost seninătatea o virtute aşa uşor de purtat pe clavicule, poate ne-am fi încumetat s-o aşternem cu propriile mâini pe acele oase măcinate de dor.
Ploaia încă stropea oraşul cu batistele ei umede de culoare albăstrie, le strângea uşor, lăsând să picure treptat apa de pe obrajii cerului. În bucătărie, mica mea companie de doar o noapte explora încăperea. Îl priveam, rezemată de tocul uşii, cu amuzament cum sărea de pe masă şi încearca să urce, sprijinindu-se de mânerul unui sertar, pe blatul unde ramânseseră câteva bucăţi de pâine neagră. Foamea era un instinct bun pentru el. Faptul că refuzase prăjituri din albuş şi cremă de lapte şi că îndrăznea totuşi să încerce din pâinea mult prea tare, mă făcea să-l consider şi mai drag. Firea lui era retrasă şi modestă, cumpătată. Atunci când m-a observat supraveghindu-l s-a oprit din drumul său spre masa pe care spera s-o apuce înainte să-l vad eu. Parcă micii nasturi din ochii lui m-au rugat să-l iert pentru îndrăzneala de a-mi inspecta bucătăria. A coborât cu atenţie şi s-a ascuns dupa un picior al mesei.
- Dragule, vino aici, l-am strigat eu! Dar încă stătea acolo, nereuşind să-şi învingă teama de a mă vedea. Gesturile lui mă descurajau şi-mi alimentau frica că nu avea să se ataşeze de firea mea. Încercam să fiu caldă cu el, chiar mă străduiam să-i arăt că nu-l luasem din milă, însă reprezenta o fiinţă fără cuvinte. Viaţa lui era scurtă, iar timpul şi răbdarea nu-mi permiteau să consider că voi putea nutri pentru el mai mult de o simplă afecţiune.
M-am aplecat spre el, luând în palmă bucăţile de pâine pe care le dorise şi i le-am întins. A avut curaj să se apropie doar căţiva paşi şi să-mi atingă mâna cu năsucul umed, fără a gusta din porţia de mâncare pe care i-o ofeream. În absenţa mea părea atât de încrezător şi viteaz. Văzându-l aşa speriat de dorinţa mea de a-l iubi, l-am lăsat liniştit să-şi deguste micul-dejun pe care eu nu apucasem încă să-l servesc.
Săgeţile ceasului se răsuceau cu iuţime, traversând fiecare cadran de zece minute cu o uşurinţă nemaiîntâlnită de orele deja stinse, anunţând momentul repetiţiilor de la teatru.
În depărtare cânta o voce masculină, boemă, care şoptea timid o poveste de amor între o domniţă mult prea tânără şi-un vice curaj să recunoască modul independent în care o iubea. Am fugit pe vârfuri, nici chiar atunci nu puteam să renunţ la uşurinţa din gesturi, şi-am apucat telefonul citind înainte literele de pe ecran: Aine.

Va urma.

Praf pe oglindă - Prima parte.

Praf pe oglindă

Moscova - 27. iulie.1973

Era ora 23:30 şi trenul îşi croia drum prin ceaţa sticloasă, lăsând în urma lui doar o umbră pământie, un semn că trecuse prin acel loc, că marcase un moment din existenţa adormită a călătorilor.
Mergeam spre Moscova, fără ca măcar să-mi ofer vreun motiv pentru această călătorie. Voiam să fiu parte din oraş, datorită unui vis, care nu-mi dădea pace de câteva seri, un peron şi-un chip fără prea multe trăsături sovietice. În sinea mea ştiam că n-am să descopăr ceea ce nădăjduiam, că mă lăsam purtată de-o speranţă adolescentină, poate chiar efemeră. Dar nu puteam să explic îndemnul care-mi pornea din interior. De parcă tot centrul me gravita în jurul unui singur lucru, pasul aşezat pe-o stradă moscovită.
Plecasem cu-un bagaj mic, câteva rochiţe vaporoase pentru o lună pe nume iulie, o pereche de săndăluţe de-un crem murdar şi două pălării, pe-a treia o purtam în acel moment. Îmi plăcea să-mi leg pălăriile cu câte-o pamblică, aveam impresia că-n felul acesta le ataşam ceva din mine, din firea mea. Nu urma să petrec mai mult de trei zile, rătăcind doar cu propria umbră pe alei necunoscute, aşa că nu-mi erau de trebuinţă alte lucruri.
În compartiment mă aşezasem lângă o doamnă care călătorea împreună cu fiul ei. Vika, astfel mi se prezentase. Părea o fire reţinută, căci era tunsă în stilul Ginei Lollobrigida, cu fruntea acoperită de breton şi colţurile părului drepte, semn că nu-i plăcea ca oamenii să-i observe prea mult trăsăturile chipului. N-am avut o discuţie prea animată cu ea, ci mai de grabă ştearsă, însoţită de întrebări şi apoi răspunsuri, fără vreo implicare personală. Mai târziu mi-a părut rău că nu i-am cerut mai multe detalii ori că n-am îndrăznit s-o întreb de regiunea în care locuia. Putea fi singurul meu refugiu într-un astfel de oraş.
Când trenul mai avea câteva minute până la destinaţie, Vika m-a îndemnat s-o ajut c-o plasă. Mâinile ii erau preocupate cu îngrijirea micuţei fiinţe care tot alerga prin vagon, un băieţel de-un blond ieşit din comun. Era atât de energic, încât aerul pur şi simplu trosnea în jurul lui lăsându-l să se mişte după propria dorinţă. Doar prinvidu-l părea fericire adăpostită într-un trup şi închisă între oase, însă tare mă temeam că mama lui în acel moment numai asta nu-l considera.
I-am cărat sacoşa din rapiţă, în care se vedea o insignă ce stătea agăţată de o centura militărească, probabil soţul dânsei lucra în armată, căci nu arăta a fi vreun fals.
Pe culoar grupurile de oameni se împingeau entuziasmaţi, Moscova era aproape. Am încercat să trag de geamantan şi el s-a desfăcut subit, lăsându-mă nepuntincioasă în mijlocul acelor persoane pentru care expunerea lucrurilor mele dragi reprezenta un motiv de amuzament. Doamna Vika s-a aplecat grijulie şi m-a ajutat să împachetez cele căzute. Zâmbea înţelegător şi matern, deşi intre noi nu era o diferenţă mai mare de cinci ani, presupuneam eu. Voiam să-i mulţumesc pentru ajutor când ajungeam în gara, dar de cum am coborât din tren, am şi pierdut-o din privire în întunericul ce înghiţea clădirile. Sperasem să mai am parte de prezenţa ei câteva zeci de minute, pentru că deşi nu-mi era apropiată, reprezenta singura persoană cunoscută ce mă putea ghida spre bodega unde aveam să-mi dorm nopţile.
Vreme de zece minute am încercat să târăsc geamantanul pe acel peron, până am renunţat din cauza denivelărilor şi-a efortului. Trebuia să mă folosesc de ambele mâini, fapt care mă împiedica să pot vedea ce se află în faţa ochilor.
În spatele meu un domn c-o bonetă mă privea insistent. Nu-i puteam distinge figura din cauza obscurităţii, dar îndrazneam să cred ca nu era atras de rochia mea fluturândă. Când am ieşit din gară s-a oprit în dreptul meu şi mi s-a adresat :
- Domniţă, iertaţi-mă că sunt impertinent, dar e seară şi dumnevoastră purtaţi pălărie, ce motiv aveţi ?
Am crezut că aveam să-mi înalţ irişii. în care fusese măcinată scoarţă de copac, spre el, dar înalţimea lui nu era aşa impunătoare precum vocea. Stătea dinaintea mea îmbrăcat în uniformă de militar, exact aşa cum il ştiusem. Obrajii ii păstrau aceeaşi tentă de roşu-rozaliu şi-mi părea mai real decar îl nutrisem eu în vis.
- Dumnevoastră, ştiţi, pentru dumnevoastră sunt aici.

Sfărşitul primei părţi.

Restart my heart.

Câteva zile au zburat, fără voia mea, în bătăi mici şi regulate de aripi, deşi eu terminasem ordinea în această cămăruţă. Mi-am cerut mai mult timp, temându-mă că poate n-am să mai închei acea perioadă vreodată, pentru că trebuia să mă liniştesc, să scap de anumite foi, să ard anumite lucruri, să sacrific câteva lucruşoare din mine. Şi-am reuşit, dragilor, după cum vă scriu aici.
Recunosc că-n orice clipă m-a pândit dorinţa de a scăpa, însă renunţarea înseamnă înainte de toate, întoarcere. Oare la ce aş putea să mă întorc, dacă nu la mine ? Iar după cum spunea cineva la un moment dat, eu nu sunt mai mult decât e blogul ăsta. Dacă vei vrea să-mi deschizi cândva cutia numită piept, în care roiesc atâtea nimfe, plimbându-se pe drumul coastelor, n-ai să găseşti mai mult decât se află aici. Tot ce-aş putea spune în veci zace pe jumătate viu printre aceste rânduri. Nu-ţi rămâne decât să înţelegi, să-mi cunoşti cuvintele, să cochetezi cu ele, căci am câteva caracteristici şi da, să te pronunţi singur : "Eu eram". Asta-n momentul în care mândrele mele litere legate nu te-au derutat prea tare. Însă-i greu să nu, ştiţi asta, sunt atâtea persoane prinse-n reţeaua de vene împăienjenită pe sub piele, încât nici eu nu le mai pot striga pe nume. Le cunosc pe săptămâni şi luni, pe anotimpuri apuse şi înecate în cer.
Dar acum nu mai contează toate astea, fiinţa mea creşte cu fiecare zi care moare. Nutresc sentimente necunoscute, n-am aşteptări şi mă aplec pe-o canapea, tot aici.
Ne scriem peste zecile de ore care o să se prelingă peste corpul vostru, peste momentele în care o să vă ascultaţi inima cum prezice următoarea bătaie a sa, parcă strigând-o.

Q : Iarna nu ar trebui sa răvăşească ?
A : Nu, dragule, priveşte felul în care te privesc şi-ai să spui că iarna-i doar o toamnă părăsită.

Noiembrie plânge de dor.

Garsoniera mea plină de atâta praf al dorului intră în curăţenie generală. În câteva zile o s-o găsiţi la fel de primitoare şi redecorată cum era odată, cu toate tablourile ei prinse de pereţii sufletului. Până atunci vă urez după-amieze plăcute cu ceai.

We are fated to pretend.

Trei ceasuri gri s-au năpustit zilele astea asupra mea, începând cu dimineţile plăcute pentru irişi, ori cu cele în care ploaia înainta rapid, lovind pământul, dar sfârşind şi cu vălul de negură şi anxietate îmbrăcat de interiorul meu. Am gustat ieri dintr-o cafea ce-a îndrăznit să-mi scape din mâinile reci, mâini pe sub care vene de culoare albăstrie plimbă lichidul numit "viaţă". Pentru ca mai apoi să-mi cuprind neputinţa între ploape, sfărmând-o încet, ca pe-o durere mută ce încearcă a ţipa.
Mi-e frig pentru că sunt pustie, pentru că toate emoţiile pe care le îmbrac sunt subţiri şi nu-mi servesc la nimic, doar eşarfe de matase-n plină toamnă.
Oh, simplă zi în care mă simt atât de prinsă în strânsoarea claviculelor, a coastelor, un pian al inimii care se strânge până-mi cântă câteva sonete înegrite de tristeţe.

P.S. Medalionul meu încă nu are o poză anume, poate aşa o să rămână, fără vreun chip.



Ea are aerul plin de îngeri. - N. Stănescu

Thé au jasmin et destiny.

Am pierdut ceva vreme pe marginea unui scaun, privind peisajul amar şi mireasma umidităţii ce se învârtea pe afară. Gândurile m-au purtat pe holuri cu surâsuri şi-un chip copilăros cu gropiţă în bărbie mi-a arătat ochii săi sculptaţi în culoarea lemnului de castan, încă verde. Dar nimic din toată această şaradă a interiorului nu s-a comparat cu parcurgerea acelui drum, veşnic şi sacru, între indiferenţă şi o picătură de culoare în obraji.
Seara începe să se sprijine pe geamul meu care suspină după puţină căldură. Mie nu-mi rămâne decât să mă întorc la ceaiul de iasomie ce-şi înalţă zmeul desenat din aburi în susul camerei. Madame Bovary mă aşteaptă şi ea, printre pagini, să se lase iar descoperită.

Accentul lui e lovely. < 3